Victor Ponta a declarat că păcatele turnătorilor şi securiştilor, oricare vor fi fiind ele, „pot fi iertate‘‘, spre deosebire de „slugile lui Băsescu‘‘, care merg direct în iad. Ulterior, Crin Antonescu a declarat că „Ion Iliescu şi PSD s-au despărţit definitiv de trecutul comunist‘‘. Dar cine Dumnezeu l-a numit Papă pe Crin Antonescu (sau pe Ponta) ca să-şi permită să-i absolve de păcate pe comunişti?
Faptul că politicianul Crin Antonescu îşi permite să facă aprecieri jignitoare la adresa calităţilor şi/sau carierelor profesionale ale unor jurnalişti vorbeşte, cel mult, despre incredibila sa lipsă de bun simţ şi despre incapacitatea de a se ridica la înălţimea funcţiei la care aspiră. Faptul că face în mod constant remarce grobiene la adresa unor femei în absenţa acestora şi fără a le acorda posibilitea de a-i da replica vorbeşte despre frustrările şi refulările sale personale şi este, mai degrabă, un aspect psihanalizabil al destinului domniei sale. Faptul că îi califică drept „laşi‘‘ pe Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu din studiourile Antenelor lui Voiculescu arată că omul e nu numai lipsit de bun simţ dar şi lipsit de bun gust. Este dezgustător, dar nu e extrem de grav. Nici chiar faptul că a ales să murdărească moral şi politic obrazul şi istoria Partidului Liberal prin asocierea cu foştii comunişti şi cu securistul Voiculescu, nu este, în ultimă instanţă, de neînţeles. La urma urmei a fost ales de membrii partidului să-i readucă la putere şi, dacă până acum nu s-a confruntat cu o revoltă masivă, atunci va trebui să acceptăm resemnaţi că prestaţia lui Crin Antonescu reflectă starea morală şi judecata politică a PNL. La aşa lider, aşa partid şi cine suntem noi – care nu avem nicio legătură cu această asociaţie de cetăţeni care îşi spune „Partidul Naţional Liberal‘‘ – să le dăm lecţii de conduită? Dacă vom avea ceva de spus, o vom face la urne.
Ceea ce este însă grav şi de neiertat atât din partea lui Ponta, cât şi a lui Antonescu este faptul că aceştia îşi permit să confere, în numele unei autorităţi morale pe care nu o au, indulgenţe şi chiar binecuvântări unor personaje şi instituţii care au jucat roluri cruciale în crimele comise împotriva poporului român de comunism: Securitatea, turnătorii, Nicolae Ceauşescu şi Ion Iliescu.
În jurnalismul de calitate există o regulă nescrisă: Este inacceptabil să ataci politicile unui guvern sau lider actual comparându-le cu nazismul sau cu politicile lui Hitler pentru că ceea ce vei obţine nu va fi niciodată o demonizare a celui pe care doreşti să-l critici, ci o relativizare a vinovăţiei lui Hitler şi a naziştilor. Pe de altă parte, ceea ce se numeşte reductio ad Hitlerum nu este decât o formă agresivă de a atribui o vină prin asociere, fiind complet lipsită de orice valoare argumentativă. În pofida acestor reguli etice şi logice, încă de dinaintea alegerilor din 2009, o falangă jurnalistică în frunte cu cel ce era considerat pe atunci cel mai important şi influent ziarist român, a lansat o campanie prin care încercau să impună ideea că Traian Băsescu nu numai că este comparabil cu Nicolae Ceauşescu, dar este chiar „mai rău‘‘. Această linie păstrată până astăzi a dus, previzibil, la relativizarea vinovăţiei istorice al Partidului Comunist şi a lui Ceauşescu, de am ajuns astăzi să asistăm la o cvasi-reabilitare a dictatorului. Această relativizare morală i-a permis lui Ponta să declare drept veniale păcatele securiştilor şi turnătorilor în comparaţie cu cele aparent mortale ale celor pe care Ponta îi numeşte „slugile lui Băsescu‘‘.
Cine îşi mai aminteşte ceva din perioada respectivă sau a fost curios să studieze perioada comunistă ştie cât de revoltătoare este această comparaţie. Securitatea este responsabilă de moartea a sute de mii de oameni nevinovaţi iar sistemul turnătorilor a distrus substanţa morală a României atât de profund încât nu mai sunt speranţe că va mai putea fi refăcută vreodată. În ceea ce-l priveşte pe Ceauşescu, acestă constantă relativizare a dictaturii sale de tip nord-corean l-a transformat într-unul dintre cei mai populari lideri români din toate timpurile în rândurile unei populaţii care şi-a pierdut orice busolă morală.
În sfârşit, numele lui Ion Iliescu este legat de nevinovaţii morţi în Revoluţie, de nevinovaţii mutilaţi şi schilodiţi la mineriade dar şi de sistemul clientelar şi corupt creat după 1989 în care puterea politică şi economică a rămas în mâinile securiştilor şi comuniştilor.
Fiecare etapă a tragediei prin care a trecut România în ultimii 65 de ani a fost marcată de Securitate, Ceauşescu sau Ion Iliescu. Dacă e să vorbim de iertare, orice iertare trebuie precedată de penitenţă reală. Nici un reprezentant al stalinismului sau ceauşismului, nici un securist nu s-a căit până acum în România pentru crimele comise. Şi atunci, cum ar putea poporul român să-i ierte? De aceea pretenţia unor Antonescu şi Ponta de a-i absolvi de păcate ÎN NUMELE românilor este cu atât mai odioasă cu cât nimeni nu le-a dat niciodată mandat să o facă.
Ni s-ar putea replica o anumită exagerare a semnificaţiei declaraţiilor lui Antonescu. Că n-ar vrea de fapt decât să se absolve pe sine de păcatul asocierii vinovate cu Iliescu şi PSD. Că l-a iertat pe Iliescu ca să se spele pe sine prin ricoşeu. Fie, dar ce spune această meschinărie egocentrică despre calitatea etică a lui Crin Antonescu? E timpul, credem, ca oameni precum Doina Cornea sau Marius Oprea să dea la o parte masca cu chipul lui Traian Băsescu sub care se ascunde convenabil acest personaj şi să privească direct chipul moral desfigurat al adevăratului Crin Antonescu.
