Deoarece nu dă bani din buzunarul propriu, ci doar din cel al amărâtului de contribuabil român care, deh, este îngăduitor cu orice nouă taxă pusă de stat, Guvernul a decis ca preţul autostrăzilor în concesiune, dar şi a altor parteneriate public-privat să poată creşte cu până la 50% în situaţii „excepţionale” şi „imprevizibile”.
In timp ce unele ţări nici nu vor să audă de concesiune (Suedia, Germania), iar alte în ţări există acuze publice de mistificare şi supraevaluare a aşa ziselor avantaje obţinute de stat prin construirea în concesiune a unei autostrăzi, guvernul român dă spre ştiinţă că este dispus să lase violate interesele statului de către orice investitor într-un PPP care ar veni cu bani, dar care ar cere în schimb să i se şi majoreze contractul cu 50%.
Ca să fie clar, pentru stat este la fel de avantajos să realizeze o autostradă în concesiune, pe cât de avantajos este pentru noi să ne cumpărăm un apartament pe baza unui credit ipotecar.
Contează dobânda la care ne împrumutăm, care e preţul pe piaţă la un moment dat, ce facem cu proprietatea achiziţionată prin credit, unde e aceasta amplasată, cât de multă nevoie avem de ea sau dacă vom avea şi resursele necesare finanţării acesteia. Nu oricând, oricum şi orice reprezintă o investiţie bună care să merite să ne punem pielea la bătaie 30 de ani.
Revenind la problema celor 50% şi judecând după majorările acordate până în prezent de către Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale s-ar părea că în interiorul acesteia totul se desfăşoară sub semnul excepţionalului şi imprevizibilului, elemente invocate la umflarea contractelor. Regii asfaltului primesc dintr-un condei sume suplimentare prin acte adiţionale, egale cu cele atrase la bugetul de stat prin tăierea pensiilor, salariilor bugetarilor sau a subvenţiilor.
Toate tronsoanele centurii Bucureşti au suferit până în prezent astfel de majorări, unele chiar înainte de începerea lucrărilor. Una peste alta preţul centurii Sibiu sau a celei a Clujului s-au dublat după începerea lucrărilor pe baza situaţiilor excepţionale dar şi a claimurilor cerute de constructori.
Schema este simplă. La licitaţie se prezintă câte un rege al asfaltului român sau străin, acesta vine cu un preţ de dumping, câştigă licitaţia , după care aduce preţul lucrărilor spre cel real, dacă nu îl şi umflă, cerând majorarea preţului. In final el obţine profituri de 30%, Boc zâmbeşte fericit tăind panglica iar românii creduli afirmă că Guvernul „face”, chiar dacă îşi întorc buzunarele pe dos.
