În spatele oricărui gest de violență e un copil care vrea să demonstreze ceva. Invers, un copil submisiv în fața agresiunii nu a înțeles despre sine că nu merită să i se facă rău și că nimeni nu are acest drept asupra lui. Cum le putem transmite copiilor puterea de a nu deveni agresori, dar nici victime?
„Colegul meu vine în pauză și mă provoacă.“ „El a început primul să mă jignească.“ „Eu stăteam liniștită și, când a trecut pe lângă mine, m-a împins, iar apoi a râs cu alții mai mari.“ „E haos în pauză – îmi este teamă să ies din bancă fiindcă se îmbrâncesc toți, iar pe hol nu mai zic…“ „După ora de sport, câțiva colegi au început la vestiar să-mi spună lucruri neplăcute, iar când le-am spus să mă lase în pace mi-au recomandat să mă mut la altă școală dacă nu-mi convine.“ „Mă hărțuiește pe rețelele de socializare sub anonimat.“
Sunt câteva exemple reale care oscilează de la o intensitate la alta. Ce facem cu aceste situații ca părinți? Dar ca profesori?
Am întâlnit multe tipuri de răspuns: „Ignoră-l“, „Dă-i și tu o palmă să vezi că nu mai face“, „Spune-i profesorului“, „Lasă că vă împăcați voi“, „Dar tu ce i-ai făcut lui? Sigur ai greșit și tu cu ceva“, „Lasă că vin eu la școală și vorbesc cu el“ etc.
Fiecare părinte dă mai departe un model, o soluție în acord cu valorile sale – mai mult sau mai puțin inspirate sau utile. Și de aici conflictul se amplifică sau se diminu-ează, de la caz la caz.
Încrederea în sine și nevoia de confirmare
Înainte de toate, un alt proces se construiește în timp, și de o parte, și de alta. În spatele oricărui gest de violență este un copil care vrea să demonstreze ceva. În spatele oricărei decizii de a rămâne agresat fără să te aperi sau să apelezi la o instanță superioară – părinte, profesor, 112 – stă un copil care nu a înțeles despre sine că nu merită să fie agresat și că nimeni nu are dreptul să îi facă rău.
Ce avem aici în comun? Încrederea în sine și nevoia de confirmare din partea adulților, părinți și profesori.
Încrederea în sine este adusă în primul rând în „ghiozdan“ de acasă, dar mai departe acest „ghiozdan“ este și grija școlii pentru orele petrecute aici și pentru cadrul de funcționare. Este, practic, o completare.
Școala nu poate face lucruri în locul familiei, dar este datoare, în primul rând, să nu lase spațiu pentru lezarea copilului. Dacă el vine fără încredere de acasă, din oricare motiv, la școală trebuie să primească șansa de a nu fi lezat mai tare.
Orice copil, fie că este agresor sau victimă, merită șansa să întâlnească cel puțin un adult asumat care să-l asculte, să-l valideze, să fie capabil să-i conțină trăirile și să-l orienteze – fie că este vorba de un părinte, profesor sau consilier școlar.
Când mă refer la „școală“, evident mă refer la reprezentanții ei. Știu că procedurile sunt cum sunt, că familiile nu cooperează de fiecare dată optim, mai ales când vorbim despre cazuri de agresivitate, dar, repet, fiecare copil merită șansa de a fi însoțit în lumea asta. Deși nu putem controla ce se întâmplă la fiecare acasă, la școală avem șansa să găsim oameni cu pregătire în acest sens sau care au disponibilitatea și capacitatea să se pregătească.
În fiecare domeniu de activitate, înainte de orice profesie sau rol este un OM. Și nu spun că este în grija profesorului să facă lucruri în locul familiei, ci, repet, are ocazia să facă pe partea sa cât de mult se poate pentru toți și pentru fiecare în parte.
Copilul din ultima bancă
Aș vrea să vă împărtășesc o experiență relevantă în acest context: acum câțiva ani, mă aflam la o clasă de a VI-a, invitată fiind să mă întâlnesc cu elevii pentru un proiect. Pe la jumătatea orei, când deja clasa era angrenată în derularea activității, am solicitat idei din partea lor. Evident, cele mai multe au venit de la cei curajoși și obișnuiți să răspundă. În ultima bancă era un băiat care nu a răspuns nimic, dar privirea lui îmi arăta interes, așa că l-am invitat și pe el să-și spună ideile. Ce credeți? Înainte să încerce măcar să exprime ceva, colegii lui
mi-au spus că nu e cazul să-l bag în seamă, că el nu vorbește, nu e bun și tot felul de etichete.
Evident, așa au fost obișnuiți să-l trateze și nimeni până atunci nu le-a spus că și colegul lor este la fel de important ca ei și că școala este pentru toți și pentru fiecare. L-am rugat să-mi scrie ideile pe o hârtie și să vorbim în pauză. Ideile lui erau mai mult decât interesante.
Am vorbit ulterior cu dirigintele clasei și cu părinții care până atunci primiseră de la școală următoarea „ștampilă“ și recomandare: „Nu învață, nu răspunde, nu știe, nu vrea, nu face… mai vorbiți acasă, mai împingeți-l de la spate“. Și, evident, acasă vorbiseră cum știau ei.
Ce legătură are acest exemplu cu violența? Pe lângă cea la vedere, foarte dură cred că este violența ascunsă sub atitudinea pasiv-agresivă. Care sunt șansele acelui copil să devină un adult asumat și cu încredere în el? A primit șanse mai puține acasă fiindcă familia atât a reușit să-i transmită. În schimb, la școală, un antrenament de observare a fiecărui copil, cu nevoile sale reale, și un cadru în care fiecare elev să se simtă valoros ar diminua conflictele în școli.
Ca părinte am partea mea de responsabilitate pentru încrederea și comportamentul copilului meu: să știe de acasă că el este important, că nu este sănătos să facă rău sau să permită răul îndreptat asupra sa, să distingă nevoile personale de nevoile grupului, să-și asume consecințe, să coopereze, să știe că are în mine o persoană gata să-l sprijine, chiar dacă a avut un comportament inadecvat. Să știe că acum este la stadiul de exercițiu și că are ocazia să păstreze ce este potrivit și să înlăture ceea ce nu-l ajută pe el sau pe alții. Să plece de acasă cu lecția de empatie învățată. Iar eu, ca părinte, să vin către școală cu deschidere și încredere.
Exemplu și limite
Ca profesor, dacă am pe lista de responsabilități și disciplina, am ocazia să aflu că ea începe de la exemplul pe care îl dau și de la limitele pe care le trasez, de la cadrul de funcționare.
Cum să aștept ca un elev să fie respectat de către colegi în pauze, dacă eu, profesor, îl ignor sau îl devalorizez? Sau invers: îi apreciez numai pe câțiva.
Un copil are nevoie de repere de la noi: puțin probabil ca un alt copil să-l „salveze“ din proprie inițiativă pe colegul neintegrat. De asemenea, e puțin probabil ca un elev neintegrat să devină cooperant: va fi ori agresiv, ori submisiv.
Am cunoscut profesori care au făcut artă și iubire din comunicarea între elevi, dar am întâlnit și profesori care, fără supărare, mai mult au amplificat conflictele.
Ce e de făcut cu violența din școli? Nu cred în rețete care o scot în evidență, ci cred în modelele noastre, ale adulților, și în exerciții de a observa nevoile reale ale fiecărui copil.
Până să ajungem la limite și consecințe atunci când apare violența, ar fi sănătos și util să ne uităm la toate formele de violență care se strecoară printre noi. Una dintre ele este comportamentul pasiv-agresiv, care sapă în liniște până produce răni.
Pentru un copil este sănătos să fiu un adult, părinte sau profesor, care nu îl jignește și nu îl agresează, dar să nu consider că nu l-am agresat dacă l-am ignorat. Ba da, i-am transmis că el nu contează.
Ce putem să facem? Să fim prezenți pentru toți laolaltă și pentru fiecare în parte, să fim modele și repere, să conținem și să susținem. Educația elevului din școală începe cu educația adulților, părinți și profesori.
