Anecdota cum că o broască fiartă la foc mic va muri înainte de-a realiza ce i se întâmplă e doar un mit. Experimentele au arătat că, la un moment dat, broasca va sări. Tot un mit este şi povestea cu struţul care-şi ascunde capul în nisip pentru a se feri de pericol.
Pentru cei care locuiesc aici zi de zi este mai greu de observat, însă pentru străini sau pentru românii care văd ţara mai rar, schimbarea este şocantă: criza a adus înapoi o atmosferă neplăcută, de depresie generlizată, asemănătoare anilor ’90: “România devine o ţară urâtă”.
Exact ca o mahmureală după exuberanţa aproape iraţională a anilor 2000, care a adus creşterea fără precedent a nivelului de trai, reindustrializarea economiei dar şi derapajul cheltuielilor publice şi umflarea peste posibilităţi a bulelor bancare şi imobiliare.
Creşterea însă nu s-a bazat pe cifrele fundamentale ale economiei ci pe aşteptări. Constructorii au investit pentru cererea de anul următor, băncile au dat credite ipotecare bazate pe veniturile de peste doi ani iar investitorii au dat salarii bazându-se pe vânzările care ar fi trebuit să tot crească decenii la rând.
Când epopeea banilor ieftini s-a sfârşit, bulele au început să se spargă. Era firesc ca investiţiile cele mai extravagante să se ducă rapid spre zero. Părea însă că un anumit nivel de dezvoltare este câştigat şi sub el nu se va mai putea coborî vreodată.
Plecarea Nokia este primul mare – pentru că mici au mai fost – avertisment că lucrurile nu stau deloc aşa. Nokia are toate datele unei investiţii ultra-eficiente: Productivitate mai mare ca în Vest, salarii aproape la fel de mici ca în China şi avantajul deschiderii spre Uniunea Europeană. Criza din România era o oportunitate, oferind garanţia că pretenţiile salariale nu vor creşte accelerat de la an la an, aşa cum se întâmplă acum în China.
Desigur, finalndezii au probleme cu vânzările iar capacitatea de producţie se dovedeşte în exces. Însă nu trebuie să îşi închidă toate fabricile ci doar pe cele mai puţin dezirabile. Faptul că fabrica de la Jucu intră în această categorie ridică un enorm semn de întrebare: nu cumva şi alte companii prezente în România ar putea ajunge să gândească la fel?
Pe lângă corecţia obligatorie a derapajelor, pe lângă depresia unei ţări care şi-a văzut drumul spre prosperitate întrerupt prea repede, România aduce şi o dezamăgire. Creşterea rapidă a bunăstării şi intrarea în Uniunea Europeană aduseseră şi speranţa că ţara va fi antrenată, vreând-nevrând, pe traseul reformelor rapide.
Acest lucru nu s-a întâmplat, iar mizeria adunată ani de zile sub covor a început să iasă la suprafaţă. Politicienii au arătat că nu vor responsabilitate, birocraţii au demonstrat că nu vor reforme şi – mai periculos – nu-i mai pasă aproape nimănui. Perspectivele peste 10 sau 20 de ani nu mai seamănă cu ale unei democraţii occidentale ci cu ale unei cleptocraţii latino-americane.
Nu înseamnă însă că lucrurile vor rămâne aşa la nesfârşit. Fiecare broască are punctul ei de fierbere, dar mai devreme sau mai târziu va sări din vas. Fiecare struţ vede exact de unde vine pericolul şi ştie, la nevoie, ce trebuie să facă. Important este doar ca toate aceste lucruri să se întâmple înainte de re-dez-industrializarea României.
