Nimeni nu ştie exact dacă şi când se va opri vârtejul în care sunt prinse acum trezoreriile şi băncile din Europa şi SUA. Aproape nimeni nu îndrăzneşte să anticipeze care vor fi efectele exacte asupra economiilor emergente.
Există doar un scenariu optimist, potrivit căruia valurile de euro şi dolari proaspăt-tipăriţi vor căuta oportunităţi în locurile cu potenţial de creştere, la fel ca până în 2008. Şi există multe scenarii pesimiste, în care falimentele băncilor şi ale statelor vor duce la o depresie chiar mai severă decât cea de după 2008.
România nu este acum cu nimic mai pregătită decât în momentul căderii Lehman Brothers, ba poate dimpotrivă. Faţă de prima jumătate a lui 2008, în prima jumătate a lui 2011 veniturile bugetare au crescut cu 4,5% în timp ce cheltuielile au crescut cu 11%. Între timp însă, impozitele au fost mărite, despăgubirile pentru bugetarii ale căror salarii au fost tăiate vin din urmă pentru a greva pe deficitele bugetare viitoare iar FMI nu ne va mai da bani ci, dimpotrivă, va aştepta să dăm înapoi ce-am luat deja. Pentru aceste motive, aceleaşi cauze de atunci vor produce efecte similare, dar cu o amplitudine greu de anticipat.
Scăderea exporturilor ar fi unul dintre efectele cele mai devastatoare pentru bugetul de stat. Fenomenul s-a manifestat şi în prima parte a crizei, însă ulterior exporturile româneşti au crescut pe fondul programelor de stimulare a economiei din ţările vestice. Creşterea exporturilor a oprit căderea încasărilor la buget şi creşterea şomajului, însă România nu are nicio garanţie că scenariul se va repeta. Disciplina bugetară din vestul Europei ar însemna şomaj şi derapaj bugetar în România.
Restrângerea finanţării este un alt efect posibil, însă aici efectele ar fi mai puţin dureroase, pentru că pur şi simplu a mai rămas prea puţin loc de scădere. Deja băncile dau cât de puţine credite pot iar investiţiile străine directe au scăzut de la un vârf de aproape 10 miliarde de euro în 2008 la doar un miliard de euro în prima jumătate a lui 2011. Totuşi, efectele se pot agrava dacă investiţiile trec pe minus, adică dacă începe o fugă a capitalurilor. Kraft, Colgate sau o parte dintre fabricile Coca-Cola, care s-au mutat din România, avertizează că nicio variantă nu este exclusă.
Criza bancară, antrenată de creditele neperformante, a ocolit România până acum, însă băncile sunt acum într-o poziţiie mult mai şubredă. Creditele neperformante sunt deja la 13% din total, ceea ce înseamnă enorm comparativ cu raportul normal de capitalizare al unei bănci. Nici băncile-mamă nici băncile centrale nu îşi permit să mai treacă încă o dată printr-un asemenea travaliu în cazul în care alt val de clienţi români va descoperi că nu poate sau nu vrea să-şi mai plătească ratele.
Derapajul încasărilor bugetare este probabil cel mai subestimat pericol – chiar şi în economiile dezvoltate, dar mai ales în România. Activităţile care ţin turate motoarle economiei – tehnologia avansată şi producţia de software – sunt cel mai greu de localizat şi taxat. Concomitent, incertitudinile fiscale şi monetare fac ca protejarea capitalurilor să nu mai fie un moft al bogaţilor care nu vor să plătească nimic la stat ci o practică uzuală. Când un contract nu va mai fi semnat ca acum între o firmă rezidentă şi un offshore ci între două offshore-uri, Fiscul din România – sau la fel de bine din oricare altă ţară – va pierde orice control.
