Piesa „Titanic vals” a lui Tudor Muşatescu am văzut-o şi am revăzut-o cu aceeaşi plăcere. Şi, de fiecare dată, Ioana Calotă mi-a dezvăluit noi faţete interpretative în realizarea personajului Miza. Cu aceeaşi bucurie o joacă însă şi pe Polly Peachum în „Opera de trei parale” sau pe Spiridon (în travesti) în „O noapte furtunoasă” ori alte personaje din piese pe care le puteţi vedea din toamnă la Teatrul Nottara şi Teatrul Metropolis.
Ioana Calotă şi-a dorit dintotdeauna să fie pe scenă. Încă de pe vremea în care nici nu cunoştea cuvântul actriţă, cu atât mai puţin pe cel de star sau vedetă. Povesteşte firesc, cu bucuria copilului care descoperă în fiecare zi altceva, despre menirea ei, despre relaţia cu spectatorii, despre lucrurile mărunte care o bucură în viaţă, despre dorinţa de a învăţa continuu.
Întotdeauna ţi-ai dorit actoria?
Ioana Calotă: Dacă acum, în acest moment, îmi doresc ceva, dar nu sunt sigură că e momentul potrivit, mă gândesc să mai aştept. În schimb am ştiut din copilărie că îmi doresc actoria. Nu aveam nici un reper, eu am copilărit în Roşiorii de Vede, unde nu exista teatru. Ascultam mult teatru radiofonic, luni seara era teatru de televiziune şi toate astea m-au făcut să vreau actorie. Nu ziceam că vreau film, nu ziceam actriţă, de fapt, nici nu ştiam cuvântul actriţă, spuneam că vreau să fac „peatru”. Din clasa a IX-a până într-a XI-a am cochetat cu filozofia, dar am renunţat. Am ales să citesc ceea ce-mi place şi să fac o meserie care chiar mă chema. Uite, dacă şcoala de şoferi o fac acum, la 31 de ani, după mulţi ani în care m-am gândit dacă e cazul sau nu, şi există multe alte lucruri de care încă nu sunt sigură, teatru am ştiut dintotdeauna că-l vreau. Repet, fără nici un reper. O vedeam doar pe mama (n.r. Floarea Calotă), care cânta, dar asta era tot.
Ai crescut totuşi într-un mediu artistic.
I.C.: Da, era un mediu artistic, dar care n-are legătură cu meseria mea. E vorba tot de scenă, dar practic cele două meserii nu au legătură una cu cealaltă. Dacă are doar o melodie de interpretat, cântăreţul e un om fericit, stă pe scenă 3-4 minute. Actorul stă o oră, chiar două sau trei şi trebuie să convingă în orele acelea. E o muncă dificilă, dar trebuie să-ţi facă plăcere, trebuie s-o iubeşti.
Cu ce vise ai pornit la drum, Ioana?
I.C.: Sunt lucruri în viaţă pe care le vizualizezi înainte şi lucruri care, paradoxal, ai atâta linişte, nu încerci să le vizualizezi, căci eşti sigură pe ele. Când îmi doresc foarte mult un lucru, încerc să mi-l imaginez şi, de cele mai multe ori, nu iese deloc aşa cum mă aşteptam. În teatru, nu m-am gândit deloc cum voi fi pe scenă, cum am să rup gura târgului, nu am avut nici un moment dorinţa de a fi „star”. Nu prea m-am gândit, totul a venit de la sine, am mers pe mâini sigure, ca să zic aşa.
Mâinile sigure ale domnului Cojar.
I.C.: Am avut mulţi profesori buni. În anul I i-am avut pe Cătălin Naum şi pe Mircea Albulescu, în anul II am fost la Sanda Manu, în anii III şi IV am fost la Ion Cojar. Anii de master, pe care i-am făcut la vreo cinci ani după facultate, am fost la Gelu Colceag, Tania Filip. Apoi, şcoala nu s-a terminat pentru mine, anual încerc să fac un workshop de actorie. În continuare simt nevoia ca, în fiecare vacanţă, să mă întorc la bază, cu nişte profesori pe care îi admir şi-i iubesc. Pentru mine şcoala nu s-a terminat, îmi place să fiu ca o studentă, un om care învaţă tot timpul, care exersează într-una
Exersarea continuă nu e obligatorie?
I.C.: Nu neapărat. Eu simt nevoia de contact, simt nevoia de întoarcere la bază, la stadiul de discipol, de student. Simt nevoia să mă las condusă.
Nevoie de modele poate?
I.C.: Da, toţi profesorii au fost modele pentru mine, pe toţi i-am iubit. În meseria asta trebuie să iubeşti persoana de lângă tine. Nu e tocmai o meserie, este mai degrabă o împărtăşire în care pui mult suflet. Nu poţi fi distant sau profesionist unul cu celălalt şi asta e tot! Acum, nici nu trecem în extrema cealaltă, să ne tragem de şireturi, dar un soi de iubire, de tandreţe trebuie să existe. Da, toţi au fost modele pentru mine, dar un model fix nu există. Nu m-am gândit niciodată „vreau să fiu ca Gina Patrichi sau ca Olga Tudorache”. Am model de dăruire, asta da, în sensul dăruirii lor pentru această meserie.
Spune-ne despre „Titanic vals”.
I.C.: Se joacă de mult timp, s-au schimbat generaţiile în schimb. Colega mea, Crenguţa Hariton mi-a predat mie rolul Mizei (Sarmisegetuza), iar dacă spectacolul va mai avea viaţă, o să-l predau şi eu peste ani cuiva.
După atâţia ani, încă îţi joci rolul ca la primele reprezentaţii. Cum reuşeşti?
I.C.: Situaţia contează! Când te pui în acea situaţie de viaţă, cum este exemplul Mizei, de fiecare dată o iei de la zero. Fiecare moment al perso-najului îl trăiesc în prezent. Practic, este ca la şofat, când pleci trebuie să învârţi cheia, apeşi ambreiajul, bagi în viteză. Ca maşina să pornească, trebuie să faci mereu aceşti paşi, deşi i-ai făcut şi ieri, şi alaltăieri. În teatru însă, sunt mecanisme sufleteşti, şi mentale, şi emoţionale.
Am văzut actori care intrau pe scenă cum intru eu în magazin. Erau mai mult civili, decât actori, ca să spun aşa.
I.C.: Da, la noi se cam confundă lucrurile, în unele cazuri. De exemplu, la americani, unde vorbim de o modă mai veche şi deja perimată, actorii nu confundă teatrul cu filmul. Actoria de film este una naturală şi în mic, totul se pregăteşte la miligram, la teatru trebuie să investeşti mai multă expresivitate, mai multă energie practic, ca tot ceea ce faci tu să ajungă şi la persoanele din ultimul rând al sălii. Unii actori confundă ceea ce li se cere la filmare cu ceea ce se cere pe o scenă. Din acest motiv, unii par a nu fi acolo, în piesă, pe scenă. Civilul pe scenă a devenit o modă, din păcate.
Ce-ţi place cel mai mult la această meserie?
I.C.: Clipa! Mi se pare că trăiesc într-un vis, totul trece, nimic nu poţi opri. Parcă e vis într-un vis. La teatru mergi, îl faci şi s-a dus. Spectatorii rămân cu o energie, cu o senzaţie, pe care o pot uita la un moment dat. Ştii vorba „cui pe cui se scoate”? Senzaţia de trecător şi rapiditate pe care ţi-o dă teatrul mă ajută să trăiesc mai intens, mai deschisă, mai atentă la ce se întâmplă în jurul meu. Asta-mi place la teatru, clipa plină, energia pe care o simt în sală, spectatorul care mă priveşte şi mă amendează dacă dau greş. Nu sunt doar eu sau colegii mei acolo, sunt şi spectatorii, iar schimbul de energii este minunat, lucrăm împreună la acel spectacol.
„Amenda” publicului te trage înapoi?
I.C.: Da! Te trage, bineînţeles. Sunt spectacole în care noi chiar jucăm bine, dar publicul este complet inert şi, în astfel de cazuri, trebuie să mergi înainte, să-ţi faci treaba foarte bine, dar tot pentru el, tot cu gândul că trebuie să-l mişti cumva. Suntem împreună şi la bine, şi la rău, mă iubeşte, mă urăşte, eu tot dedicată lui sunt. Nu facem numai pentru noi teatru, în primul rând îl facem pentru cei din sală. Să fim serioşi, asta nu e o meserie din care câştigi mulţi bani, chiar ţi-o asumi de la început. Eşti uşor sărăcuţ, eşti pe linia de plutire.
Mai devreme ne-ai spus de workshopuri şi de dorinţa de a învăţa în continuare. Repertoriile altor teatre le urmăreşti?
I.C.: Urmăresc, dar spre ruşinea mea nu sunt o „consumatoare”. Din păcate, nu merg la atâtea spectacole la câte ar trebui să merg. În general, le văd la Festivalurile de Teatru, când la Bucureşti sunt aduse spectacole din ţară. Cam asta e soluţia, nu am mers în ţară să văd un anumit spectacol. Am mers însă în turnee, în ultimii ani cred că am jucat în toată ţara „O noapte furtunoasă” şi „Take, Ianke şi Cadîr”. E frumos şi benefic să schimbi aerul, să vezi cum eşti primit în altă parte, să vezi cum eşti receptat.
Cum aştepţi să fii primită? Ce aştepţi de la spectator?
I.C.: N-am nici un fel de aşteptări. Îmi doresc însă altceva. După ce eu şi colegii mei ne-am jucat piesa noastră, indiferent dacă e bună sau proastă, spectatorul să plece cu un mesaj, să plece încărcat cu ceva. Îmi doresc să-l emoţionez cumva, să mă urască, să mă iubească, orice, numai să ating nişte puncte. N-am voie să-l las să plece aşa cum a intrat, acesta este un „must” şi o dorinţă a mea.
Ziceai de spectacolele proaste…
I.C.: Da, noi suntem nişte mesageri, practic.
Sunt obligatorii, nu?
I.C.: Nu, mai poţi şi refuza, până la un punct. Toţi actorii au jucat şi joacă în piese care nu sunt pe gustul lor, nu-i reprezintă, sunt obligaţii. Ideea e că dacă ai fost ales să joci în acea piesă, trebuie să faci parte din ea. Până la urmă, nimic nu este atât de negru şi grotescul are frumuseţea lui, ca să-l parafrazez pe Arghezi. Şi oribilul are frumuseţea lui, la fel şi prostul. Tâmpenia crasă, imensă, până şi ea are un mesaj. Dacă eşti destul de inspirat de Dumnezeu, şi de moment, şi de mintea ta, şi de logica ta, poţi face un lucru decent, chiar dacă eşti înjurat pe urmă. E o meserie de risc!
Un actor bun, talentat, poate salva spectacolul prost?
I.C.: Da! Se înhamă el ca un Sisif şi trage totul după el. Când văd actori în astfel de situaţii, eu plec cu o mulţumire acasă, căci am văzut un om care nu doar a trecut pe scenă, a şi făcut ceva. Se văd imediat astfel de oameni, îl vezi pe acela care este talentat şi dedicat, dar şi pe cel indiferent. Eu cred că în orice situaţie, oricât de rea este, dacă eşti deschis, poţi găsi ceva de învăţat. Dar asta cred că este o regulă uman valabilă, nu doar în teatru.
Cum îţi păstrezi echilibrul, când toate aceste reguli nescrise nu mai au nici o valoare?
I.C.: Greu! Fac eforturi. Mai există şi căderi, nu pot spune că sunt echilibrată de dimineaţă până seara. Nici nu cred că ar fi bine să fie aşa, totul într-un echilibru perfect. Nu sunt un om „zen”, sunt un om cu trăiri de tot felul. Până la urmă, echilibru găseşti în lucrurile simple şi mici, fireşti, pe care mulţi nu le mai văd. Capăt echilibru când îmi dau seama că trebuie să fiu recunoscătoare pentru ce este în jurul meu.
Într-o lună se va deschide stagiunea. Ce ne-ai pregătit?
I.C.: La Teatrul Nottara pregătim „Nu vorbiţi cu actorii”. Este o piesă de bulevard, în care joc eu, Lucian Dinu, Alexandru Repan, Emil Hossu şi este vorba de lumea de dincolo de cortină şi despre felul cum se construieşte o piesă, cum se lucrează la masă o piesă de teatru.
#1./ Un defect?
Am atât de multe, nici nu ştiu pe care să-l spun. Nu ştiu ce să spun, am prea multe, dar lucrez la ele, vreau să scap de ele.
#2./ Care crezi că e punctul tău forte?
Naivitatea, încrederea oarbă. E un punct forte, mă arunc cu capul înainte în orice proiect. Bucuria e alta, mă bucur de lucrurile mici aşa cum mă bucur şi de cele mari.
#3./ Ce te enervează enorm?
Insensibilitatea, a nu se înţelege nesimţirea. Lipsa reflexelor sufleteşti, abrutizarea lor. Oamenii nu-şi mai dau voie să aibă reacţii la întâmplări aparte. Câţi mai reacţionează când văd un om căzut pe stradă? E beat, e drogat, are o criză, i s-a făcut rău, a leşinat, nu contează, oamenii trec mai departe. Ne ferim şi ne autoprotejăm aiurea.
#4./ Ultima piesă de teatru văzută, pe care ne-o recomanzi?
„Metoda” de la teatrul nottara. E o coincidenţă că am ales o piesă de la teatrul meu.
#5./ Ce piesă vrei să vezi neapărat după deschiderea stagiunii?
„Îngropaţi-mă pe după plintă” de la Teatrul Bulandra.
