Ce-am fi citit prin ziare azi dacă regimul lui Ceauşescu nu se prăbuşea? Toată minciuna cu insurecţia socială şi naţională, toată povestea, mai veche, despre actul de la 23 august, realizat cu ajutorul neprecupeţit al Armatei Roşii, toată acea istorie falsificată, în stil orwelian, de câte ori o cereau interesele partidului unic. Şi-apoi dă-i cu importanţa contribuţiei PCR, care, nu ştiu de ce, sau refuz să ştiu, a fost implicat printr-un agent al ruşilor. Cei care au trăit epoca aceea, de la Gheorghiu Dej la Ceauşescu, îşi mai amintesc cum rămâneau mereu în urmă cu titulatura zilei considerate sărbătoare naţională.
Acum, opiniile fiind libere, există voci, şi încă destul de puternice, care deplâng „trădarea” comisă de Regele Mihai şi de politicienii vremii faţă de Hitler. Îmi aduc eu bine aminte sau chiar preşedintele ţării a spus ceva foarte asemănător? Trădare poate fi numit actul acesta numai de către cineva care se uită la noi de pe altă planetă şi numai dacă aceasta nu se apropie, ca Melancholia lui Lars von Trier, periculos de Pământ. Nu cred că aceia care au hotărât întoarcerea armelor aveau habar despre crimele făptuite de nazişti în lagărele de concentrare. Cred însă că ştiau despre holo-caustul românesc, ordonat la un moment dat de Ion Antonescu. Şi atunci, parcă, lovitura de stat regală îşi capătă o justificare superioară.
Este adevărat că ruşii, cu comportamentul lor tradi-ţional incorect, au amânat semnarea armistiţiului până când au ocupat toată ţara, este adevărat că în Transilvania au promovat pierderi imense, de zeci de mii de oameni, la Oarba de Mureş de exemplu, armatei noastre, dar poate cineva să garanteze că acei oameni ar fi supra-vieţuit dacă am fi continuat să ne batem alături de nazişti şi pe teritoriul ţării? În fond, lovitura de la 23 august 1944 a fost o încercare de a mai salva ce era de salvat. A existat şi promisiunea neoficială a aliaţilor de a ne acorda statutul de cobeligeranţă, refuzat de ruşi până la urmă şi uitat pe parcurs şi de ceilalţi aliaţi. Dar cei care au plănuit lovitura de la 23 august au judecat aşa cum judecă astăzi şi au judecat întotdeauna occidentalii, au crezut că, odată dat, cuvântul se ţine. Numai că nu aveau de unde să ştie, sau poate că ar fi avut de unde, dar au ignorat, dată fiind urgenţa unei hotărâri, cum se tratează cu ruşii.
Adevărul este că suntem adesea tentaţi să judecăm istoria noastră din racheta cosmică, să observăm că am trădat şi în primul şi în al doilea război mondial, dar când te apropii de ţara asta, de poziţia ei şi de situaţia ei în primul război mondial, atunci când a încheiat pacea separată, îţi dai seama că lucrurile au stat altfel.
Nu cred că astăzi îşi închipuie cineva că ar fi fost mai bine dacă am fi continuat, alături de nemţi, un război care era de mult pierdut, ca să nu mai spun de crimele naziştilor, de holocaust, cu care am fi devenit şi mai solidari decât, oricum, am fost.
Oricât am condamna clasele politice care s-au succedat în România, oricât am condamna lipsa de eficacitate a românului în general sau retragerea sa din istorie pe care o semnala Cioran în scrierile sale de tinereţe, nu putem să nu vedem că am fost puşi în situaţii fără ieşire, din care nu ştim cine ar fi ales o uşă mai bună.
Pe când eram elev, trebuia să scandăm de ziua asta „douăzeci şi trei august/libertate ne-au adus”, adică exact pe dos. Cum era libertatea aia ştiam şi atunci, ştim şi astăzi. Ce nu ştim este ce ne-ar fi adus un non-23 august. Dar putem bănui.
Nicolae Prelipceanu este publicist
