O incursiune în istoria politică a Europei: Turnul Babel și 1.000 de ani de istorie | VOCEA DIASPOREI

O incursiune în istoria politică a Europei, continentul răvășit de cele mai multe și distrugătoare războaie. O lecție din care actuala Uniune Europeană are multe de învățat.

Catedrala Nôtre-Dame de Paris, veche de peste 850 ani, este un simbol al mândriei regilor Franţei, locul beatificării Ioanei d’Arc şi al poveştii lui Quasimodo şi Esmeralda. În mijlocul catedralei, în sala de cult principală, o plăcuţă memorială instalată în 1923 aminteşte turistului modern despre cei un milion de cetăţeni britanici căzuţi pentru eliberarea Franţei în primul război mondial. Alt milion de cetăţeni ai Imperiului Britanic şi-au dat viaţa pentru Fran­ţa două decenii mai târziu.

„Blestemații de anglo-saxoni“

Europeanul modern, fie el Ahmed, Günther, Jean-Pascal sau Francesco, nu mai are însă timp să citească aşa ceva. Ridică din umeri: pentru el, Nôtre-Dame de Paris şi cimitirele cu eroi constituie doar obiective turistice, care aduc bani la vistieria Uniunii Europene. Se uită aşa de uşor că Europa a fost salvată mai mereu de la a deveni un „paşalâc modern“ – fie franţuzesc napoleonian, fie nemţesc adolfian, fie rusesc stalinian sau, mai recent, putinian –  tocmai de către „blestemaţii de anglo-saxoni“ (îi socotim aici şi pe americani) şi de fiecare dată s-a comportat precum bătrânica pe care Bulă şi amicii săi o ajutau să treacă strada, deşi ea nu voia!

Francia de Est și Francia de Vest

Visul de reunire a Europei, de refacere a Imperiului Roman, are obârşia de dinainte de Carol cel Mare, dar a avut prima şansă reală să se concretizeze odată cu venirea acestuia pe tronul Regatului Francilor. În anul 800, Charlemagne este încoronat de Papa Leo al III-lea, la bazilica San Pietro din Roma, ca împărat al reînviatului Imperiu. Însă visul său de unitate se destramă după moartea sa. În anul 843, după mai multe lupte de succesiune între urmaşii săi, Tratatul de la Verdun îngroapă practic definitiv Imperiul Carolingian, împărţindu-l în trei. Două dintre regatele rezultate, Francia de Est (vii­toarea Germanie) şi Francia de Vest (viitoarea Franţă), se vor lupta în următorii 1.200 de ani pentru supremaţie în Europa, milioane de soldaţi şi civili dându–şi viaţa pentru visele de glorie ale diver­şilor împăraţi şi regi.

Pe de altă parte, din anul 1213 încoace, între Anglia şi Franţa au loc peste 20 de războaie, cel mai lung fiind cunoscut sub numele de Războiul de 100 de ani. Ca efect secundar al acestei rivalităţi seculare, o stare de neîncredere reciprocă se dezvoltă constant între cele două naţiuni, francezii ajungând să îşi denumească rivalii „perfidul Albion“. În alte momente istorice, vechii inamici pun la cale diferite alianţe, cele mai semnificative fiind închegate tocmai în secolul trecut, în cadrul Antantei şi apoi contra puterilor Axei.

„Recunoștința“ lui De Gaulle

În ultimul secol, Germania se găseşte de două ori în stare de război contra alian­ţei franco-britanice. Însă, în iunie 1940, Franţa pactizează cu invadatorul german, acceptând instalarea guvernului marionetă de la Vichy. Charles de Gaulle, care refuză colaborarea cu naziştii, este extras din Franţa de către trupele speciale britanice, pentru a fi transformat, din Anglia, în portavocea şi eroul din exil al rezistenţei franceze. În ciuda acestui eveniment crucial, De Gaulle continuă să dea glas prejudecăţii timpului că „britanicii nu sunt prietenii Franţei; o naţiune nu are prieteni, ci doar interese“. La 14 ani după război, eroul De Gaulle devine preşedintele Republicii Franceze.

În ultimul mare război, germanii bombardează timp de mai mult de un an Marea Britanie. Insularii rezistă practic singuri împotriva Axei până la intrarea în război a Americii şi a URSS. Trei ani mai târziu, Anglia reuşeşte să elibereze Franţa de sub ocupaţia germană (cu ajutorul aliaţilor americani şi al soldaţilor din coloniile britanice – India, Australia şi Canada). Mândria franceză înghite cu greu salvarea venită tocmai prin mâna vechilor rivali, iar nemţiii înghit şi mai greu umilinţa de a fi bătuţi, iarăşi, de anglo-saxoni.

După război, Marea Britanie solicită de două ori să adere la Piaţa Comună Europeană, dar cererile ei întâmpină refuzul din partea preşedintelui francez – nimeni altul decât fostul erou de război Charles de Gaulle. Recunoștinţa este o floare rară, care nu îşi are locul în politica dintre state, nu? Abia în 1973, după moartea lui De Gaulle, britanicii sunt acceptaţi în noua construcţie politico-economică, vii­toarea Uniune Europeană.

De la Margaret Thatcher la David Cameron

În 1988, Margaret Thatcher exprimă rezerve asupra succesului noului proiect, neacceptând uşor cedarea suveranităţii naţionale britanice către o instituţie centralizată europeană, condusă acum de foşti inamici şi foşti prieteni. Birocraţii europeni insistă să adune împreună cele trei mari naţiuni, plus alte 25 mai mici, şi să ştear­gă cu buretele cei 1.000 de ani de orgolii, rivalitate, suspiciune şi eroism, propunând utopia monedei comune, cetăţeniei comune şi renunţării deliberate la puterile naţionale.

În iunie 2016, britanicii aleg, prin referendum, să părăsească proiectul comunitar, iar prim-ministrul David Cameron anun­ţă imediat că respectă decizia populară. Rezultatul generează frustrare imensă în rândul suporterilor prounionişti, care insinuează că „mulţi britanici nu ştiu ce au ales; abia după ce au votat, au căutat pe Google ce înseamnă Europa“. Cam puţin, probabil, după 1.000 de ani de istorie comună…

Europa va fi creștină sau nu va fi deloc

Aşadar, Brexit-ul nu se trage de la o nebunie a lui Nigel Farage, aşa cum nici „fenomenul Trump“ nu se trage de la manevrele lui Vladimir Putin. Problemele sunt mai complexe, rănile sunt vechi şi adânci. Pe de o parte, nu poate exista o Uniune bicefală sau tricefală. „O împărăţie nu poate dăinui dacă este divizată împotriva ei însăşi“, ne spune Scriptura. Nu putem avea trei capitale, trei şefi, trei centre de putere. Niciunul dintre fostele imperii, forţate acum de proiectul comunitar să trăiască laolaltă, nu acceptă să joace un rol secundar.

Pe de altă parte, aşa cum ne învaţă toată istoria biblică, de la Turnul Babel din Geneza până la Babilonul apocaliptic, un proiect unionist nu poate funcţiona fără Dumnezeu şi fără moralitate. Uniunea Europeană a devenit recent un club de propagandă anticreştină, prin încurajarea imoralităţii şi deschiderea suspectă către culturi străine. Mai devreme sau mai târziu, Domnul se va coborî să încurce limbile popoarelor, spre a împiedica generalizarea răului.