Cartea „Adevărul și alte minciuni“, de Sascha Arango, apărută la Editura Trei, în Fiction Connection, este un thriller psihologic care sondează mintea umană și limita până unde poate merge răul din noi.
Henry Hayden este un autor celebru, un soț iubitor, un prieten generos, un tip discret, modest, despre care toată lumea are numai cuvinte de laudă. Deviza lui era că „viața îți dă totul, dar niciodată totul deodată“. Are și o amantă, îl mustră conștiința că-și înșală nevasta, iar tu, cititor, ești tentat ca după primele platitudini de acest fel să abandonezi întrebându-te ce este cu acest personaj și ce ar putea să-ți aducă interesant următoarele pagini. Ceva te ține totuși și mergi mai departe deoarece te intrigă nu atât ceea ce face Henry, cât dialogurile pe care le are cu el însuși, care prefigurează lucruri ciudate.
Te intrigă însă și mai mult soția lui, Martha, care până la final rămâne un personaj enigmatic, cheia, de fapt, prin care poate fi citită intriga.
Îl poți accepta pe Henry, un personaj ce contrazice total ceea ce ne dorim cu toții să credem, că în fiecare dintre noi coexistă deopotrivă binele și răul, în diferite proporții desigur, deși uneori te îndoiești parcă de veridicitatea unui astfel de caracter.
Este greu să crezi însă că o femeie acceptă și iubește necondiționat un astfel de personaj, pe care-l cunoaște până în cele mai mici amănunte fără a ști nimic despre trecutul și aparent nici despre prezentul lui și căruia îi construiește cu o discreție absolută viitorul.
Dar toate acestea ți se dezvăluie aproape de final, creându-ți o stare de iritare, nedumerire, așteptare ce te îndeamnă să continui să citești.
Henry Hayden reușește, ajutat din umbră de Martha, să-și creeze cu o abilitate inimaginabilă o mască, o imagine pe care, în ciuda crimelor comise pentru a-și acoperi trecutul, nu o va da niciodată jos. Nici măcar atunci când viața construită cu atâta grijă pentru detalii e pe cale să se năruie. Când soluția perfectă pentru a se salva devine cea mai cumplită greșeală. Surprinzător, țesătura de minciuni pe care-și clădește prezentul – iar el știe foarte bine că „orice minciună devine o bombă nedetonată și, ca atare, primejdioasă“ – este întreținută de celelalte personaje din carte, din rațiuni știute de fiecare în parte.
„Un ucigaș trebuie să fie vigilent. Inamicul lui este detaliul. (…) El trebuie să păstreze vie amintirea faptelor sale și să și-o evoce zi de zi și, în același timp, să păstreze tăcerea. Or, tăcerea este împotriva firii umane. Să păstrezi un secret nu e ușor. Să taci o viață întreagă e o tortură. Din acest punct de vedere, ucigașul este supus pedepsei încă din ziua săvârșirii infracțiunii.“
Chiar dacă Henry e foarte conștient de aceste lucruri, nu pare deloc a fi torturat sau supus vreunei pedepse morale.
Modul în care autorul conduce acțiunea, pendularea lui Henry între răul cel mai rău și micile pusee de a face bine, creionarea unor personaje pitorești conturează un roman polițist care, deși îl citești ușor, te intrigă și, după ce l-ai închis, continui să-ți pui niște întrebări. Există răul absolut într-un om? Hazardul, imprevizibilitatea vieții poate să servească unui om lipsit total de suflet? Poate să-l ajute să meargă mai departe la fel, fără a putea fi descoperit de ceilalți?
