Anul 2017 este dedicat de Biserica Ortodoxă Română (BOR) lui Justinian Marina, de la moartea căruia s-au împlinit de curând 40 de ani. BOR încearcă în acest fel să se reconcilieze cu perioada cea mai neagră din existența sa, în care înalții prelați acceptau dărâmarea bisericilor și dădeau rapoarte regulate la Securitate, în care destui preoți deveneau informatori și le povesteau ofițerilor de Securitate ce li se spunea la spovedanie. Onorarea acestor vremuri de către BOR arată într-un fel lipsa de căință față de trădările pe care le-au acceptat atunci oamenii Bisericii.
Istorici, teologi, specialiști ai perioadei comuniste și clerici strâng dovezi de bună purtare pentru reabilitarea publică a lui Justinian Marina, patriarhul pus de Gheorghiu-Dej în fruntea Bisericii Ortodoxe Române pentru a-i forța tăcerea și pentru a o obliga să se conformeze ateismului ca politică de stat.
Indulgența pe care au arătat-o, de altfel, în ultimii ani liderii Bisericii Ortodoxe Române clericilor deconspirați ca informatori ai Securității sugerează această filosofie a închiderii ușii trecutului, a ignorării răului care a venit din interior, a acceptării gesturilor care au provocat suferință. În unele dosare ale Securității au existat dovezi că oameni importanți ai Bisericii au acceptat bani în schimbul colaborării lor, chiar dacă erau călugări.
BOR poate să-i ierte pe cei care l-au trădat pe Dumnezeu și au acceptat să se închine Securității sau Partidului Comunist, dar de ce le-ar ridica și osanale? „Atitudinea cea mai frumoasă a unei Biserici creștine sub comunism ar fi fost, fără îndoială, martiriul“, scria eruditul monah André Scrima, de la Berna, în „Simple reflecții despre comunism“ (1957), încercând să înțeleagă situația complicată a acelei perioade, în care „până și Biserica Catolică, aflată într-o cu totul altă situație decât celelalte Biserici de dincolo de cortina de fier, a fost nevoită să renunțe la intransigența ei din primii ani“. Era greu de crezut că, având în spate toate lesturile trecutului său de coabitare cu puterea politică, BOR ar fi putut intra într-o reală opoziție față de regimul comunist, păstrându-și în același timp și funcția socială și sacerdotală.
În Raportul final privind „Analiza dictaturii comuniste“ (Humanitas, 2007) este explicat pe larg rolul pe care l-a jucat Justinian Marina în fruntea BOR, faptul că, în ciuda relațiilor sale în lumea politică și a compromisului pe care l-a făcut cu puterea, preoții continuau să fie aruncați în închisori, inclusiv cei din jurul său, iar 100 de mănăstiri au fost închise în perioada patriarhatului său. Mănăstirea măicuțelor din Vladimirești, care îi atrăgea încă pe credincioși în număr prea mare pentru gustul lui Justinian, a fost declarată de acesta „ciumată, rătăcită și periculoasă pentru restul Bisericii“, după ce Securitatea i-a cerut să-i distrugă popularitatea. Ioan Iovan, duhovnicul mănăstirii, a fost condamnat pe 7 decembrie 1955 la muncă silnică pe viață, pentru favorizarea actelor de teroare, după ce i-a trimis Patriarhului Justinian un memoriu în care i-a scris: „Știm precis că toate hotărârile luate asupra Așezământului de aici le-ați făcut la ordinul unor atei apostați sau renegați, care prin Ministerul Cultelor, și acesta prin împuterniciți, își transmite puterea în Biserică“.
Biserica Ortodoxă Română vrea să-l elogieze pe Patriarhul Roșu pentru capacitatea lui de adaptare, pentru discursurile sale în care îl pomenea pe Ceaușescu, dar mai ales pentru marea lui realizare – „absorbirea“ Bisercii Greco-Catolice și trimiterea după gratii a tuturor preoților care refuzau să treacă la ortodoxie. Justinian Marina își merită titlul de Patriarh Roșu, fiindcă pe spezele lui mulți au fost abandonați și sacrificați. BOR susține că a salvat Biserica de la pieire: a salvat-o trăgând-o în mocirlă. Nici azi nu s-a putut curăți îndeajuns după plecăciunile pe care le-a făcut jumătate de secol în fața dictaturii. Și încă pare să nu înțeleagă că o rezistență onorabilă e oricând preferabilă unui colaboraționism umilitor.
