Visul imobiliar al unor emigranți români bântuiți de grija bătrâneților, după ce și-au lăsat tinerețea gaj la Montreal. Plus o lacrimă vărsată pe pernă.
Afară, noapte şi frig de crapă pietrele. Înăuntru, întuneric beznă, se aude numai sforâitul adânc al locatarilor şi, din când în când, trosnetul mobilei. Înfofolit, cu plapuma trasă până în gât, cu o scufie mare de bumbac pe cap, Marin Ionescu se trezi brusc şi se sculă în capul oaselor. Îşi zgâlţâi consoarta, Veta, care sforăia paşnic alături.
– Scoal’, femeie, scoal’ degrabă!
Consoarta se frecă la ochi, aprinse lampa şi se uită la ceas.
– No, ce pandalie te-a apucat, bărbate, acuşi, la 3 dimineaţa, pe viscolul aista?
– Am visat ceva tare urât. Se făcea că eram ajunşi la pensie, eram căzuţi la pat amândoi şi nu era nimeni primprejur să ne dea şi nouă o bucăţică de pâine şi un pahar cu apă.
– Şi ce vrei mătăluţă acum, de la mine, cu noaptea-n cap? Ţi-o fi sete, du-te şi bea ceva şi lasă-mă să dorm!
– Păi, muiere, vezi tu, parcă ieri părăsirăm satul natal, cu două bocceluţe de câte 20 de kile fiecare, că aşa ne dădea voie la Air France, şi cu doi puradei de mână, cu mă-ta plângând în pridvor, să ne luăm drumul pribegiei prin lumea largă…
– No, acu’, că tot m-ai trezit de-a binelea… se sculă consoarta, căscând. Go on… zi mai departe!
– Şi uite, timpul zbură ca Zmeul Zmeilor, trecură 20 de ani, muncirăm ca proştii, pruncii se făcură mari şi plecară la bordeiele lor, şi noi mâine-poimâine ieşim la pensie şi nu grămădirăm niciun galben, nu puserăm nimic deoparte, pentru zile negre! Cine o să aibă grijă de noi la bătrâneţe şi cu ce bani?
– Ei, lasă, bărbate, că stăpânirea ţării ce treabă o avea?! Doar nu ne-or lăsa pe drumuri. O coajă de pâine s-o găsi şi pentru noi. Da’ fără gluten, că mă umflă… Ce, nu ştii că guvernul aista dă la toată lumea pensie?
– De, femeie, io nu ştiu ce să cred, că vezi tu, crăişorul ăsta nou e tare flămând, mi-e tea-mă că o să pape toată vistieria ţării şi se aude că se mai şi împrumută la cămătari de vreo sută de miliarde de galbeni! De unde vrei tu să rămâie bănuţi pentru nişte amărâţi ca noi?
Acuşi, femeii îi fugi somnul de-a binelea.
– Poate ne-or ajuta copiii, că şi noi i-am crescut cu drag, şi le-am spălat izmenele de rahat şi i-am trimis şi la şcoala internaţională. Nu-i aşa?
– Fugi tu, Veto, ăştia?! O să mai pupi tu vreun banuţ de la ăştia când choamele o să pună lăbuţele pe simbria lor? Nu ştii cum îs muierile pe-acilea?! Toată ziua îşi fac veacul pe la târgul ăla de cămeşi şi opinci… astea își dau toată leafa pe zdrenţe! No, amu’, că mă gândesc bine, şi tu faci la fel.
– No, iote cine vorbeşte! Da’ tu nu dai banii pe prostii, bărbate? Tocmai tu zici, care dăduşi atâta bănet pe căruţa aia de 200 de cai-putere din grajd, cu împicţiune integrală şi cu scaune acoperite cu şorici de porc?!
– Tracţiune, fă, nu împic-ţiune! Dacă motorul trage de roate, e tracţiune. Numai la căruţele alea nemţeşti de curse, alea de le zice Bemveu, e cu împicțiune, că le împinge de la spate!
– No, tot un drac. Tracţiune, împicțiune, vorba e: dăduşi o grămadă de galbeni și îmi faci mie morală că dau câţiva bănuţi pe zdrenţe…
– Păi, fato, aia ne trebuie, că doar pe omătul aista mare şi pe gheţuşul ăsta straşnic, cu ce vrei să tragă caleaşca, cum să te duci la slujba ta sau la shopping toată ziulica?
– Mda, că o amărâtă de Honda nu era bună, îţi trebuia Volvo…
– Fato, lasă vorbăraia cea multă şi uite ce idee îmi veni. Am citit io ceva în gazeta aia de grăieşte moldoveneşte de acilea, din Montreal… Pagini Româneşti îi zice parcă. Cică se poate face o jmecherie de putem să avem bani la bătrâneţe, fără să ajungem la mila crăişorului Justin!
– Cum, frate?
– Uite, bojdeuca asta a noastră… o luarăm cu vreo trei sute de mii de parale acu’ vreo doișpe ani, cu bani luaţi de la cămătari…
– Aşa…
– Şi cică acuşica, la talciocul de case, s-ar putea vinde cu vreo şase sute de mii de galbeni. Că are şase odăi, grajd dublu şi podea din blană de stejar. Iar noi mai datorăm la cămătarii ceia numai vreo cincizeci de miare. Asta se cheamă că acum avem „echitate“ la casă, aşa scria acolo la ziar un geambaş de case.
– Poate „echitaţie“, parcă aşa ştiam eu de la televizor, de la Ţopescu al bătrân.
– Nu, fă, „echitaţie“ e ceva despre cai. „Echitate“ e despre case.
– Mă rog, tu le ştii mai bine, că ai făcut ingineria la seral. Io sunt proastă, am numai liceul la bază, ce vrei? Zi mai departe!
– Cică ăştia, cămătarii de case, îţi pot da bănet o târnă întreagă, dacă pui bojdeuca noastră ca gaj.
– Aha. Asta am auzit şi io, că vorbea fetele la birou, în pauza de cafea. Gaj… „mort-gaj“ parcă îi zice aici.
– No, vezi… nu eşti chiar aşa de proastă, mânca-te-ar tata. Mai citeşti şi tu ceva prin almanahurile alea, mai tragi cu urechea, bravo! Şi cum zisei, cu târna aia de bani pe care ţi-o dau cămătarii, îţi poţi lua mai multe bordeie puse unul peste altul şi le dai ălora mai săraci să şeadă acolo cu chirie. „Immeuble a revenu“ – cică aşa îi zice pe-acilea. Și ca să putem da banii înapoi la cămătari, le dăm din banii ălora, care stau la noi în bordeie, ba chiar ne mai şi rămâne şi nouă ceva mărun-ţiş, mai mult decât ne-ar da stăpânirea la pensie.
– Ptiu, bărbate, că tare deştept mai ești! A meritat să mă scoli din somn. No, acuşi pune mâna pe iPhone şi zi-le la cămătari să vină cu târna de bani!
– No, femeie, cum să-i sun la ora asta? Or dormi şi ei, că or fi obosiţi de câţi bani tot împrumută la oameni. Lasă că-i sun mâine, pe ziuă. Acuşi du-te şi culcă-te şi nu mă mai ţine treaz! Hai, noapte bună, Veto!
– Noapte bună, Marine!
Marin se puse imediat pe sforăit. Veta stinse lampa. În cap însă i se învârteau: gaj… mortgaj… immeuble a revenue… târna de bani… Se gândi o clipă la ziua când părăsise casă părintească să-şi caute rostul în lume. „Ei, de m-ar vedea muica acuşi, cum mă făcui boieroaică la Montreal…“
Şi înainte să o apuce şi pe ea sforăitul, vărsă o lacrimă pe pernă.
