La 12 ani de la atentatul care a avut loc la Londra, în 7 iulie 2005, Sarah Jenkins, mama unei tinere care și-a pierdut viața la acel moment, rememorează cele 11 zile de coșmar în care a așteptat ca autoritățile să confirme sau să infirme decesul fiicei sale. După aceea, ea a pornit o campanie pentru ca familiile victimelor implicate în incidente de amploare să primească informații de la autorități în cel mai scurt timp. Însă puține lucruri s-au schimbat de atunci, susține ea, văzând modul în care autoritățile britanice au procedat, după explozia de pe Manchester Arena, soldată cu moartea a 22 de persoane și rănirea altor 116, scrie BBC.
După moartea lui Emily, mezina familiei, Sarah Jenkins a început să colaboreze cu un departament guvernamental, pentru a dezvolta un site oficial, unde familiile victimelor unor incidente de amploare să descopere la ce spitale sunt internați răniții și care să asigure asistență pentru organizarea înmormântării. La acel moment, ea a primit asigurări de la autorități că proiectul se va concretiza, însă 12 ani mai târziu, în contextul atentatului sinucigaș de pe Manchester Arena, este clar că situația este aproape neschimbată.
22 de persoane au fost ucise în atacul care a avut loc, luni noapte, la Manchester, la sfârșitului concertului cântăreței americane Ariana Grande. Până acum, autoritățile au identificat 17 dintre ele. Printre ei se află, un cuplu de adolescenți de 17, respectiv 19 ani care își doreau să rămână împreună pentru totdeuna.
„Oamenii încă vizitează spitalele fără niciun rezultat. Mamele încă plâng pe străzi, cu fotografiile fiicelor, întrebând isteric oamenii dacă au văzut persoana din imagine. Nu cred că, în această epocă a comunicării rapide, cineva ar trebui să iasă încă pe stradă să își caute fiica sau fiul”, a spus ea, pentru BBC.
A așteptat 11 zile pentru ca autoritățile să îi ofere informații despre fiica de 24 de ani
În dimineața zilei de 7 iulie 2005, Emily Jenkins, în vârstă de 24 de ani, se îndrepta spre locul de muncă, când a avut loc atentatul.
Două persoane care îl cunoșteau pe Salman Abedi din liceu, autorul sinucigaș al exploziei de pe Manchester Arena, soldat cu moartea a 22 de persoane și rănirea altor 116, au sunat la poliție pentru a alerta autoritățile cu privire la viziunile sale extremiste, informează BBC News. Totodată, familia Abedi este cunoscută autorităților, pentru acțiunile întreprinse în Libia.
„Emily era al patrulea copil, mezina familiei. Uneori, ea era cam neascultătoare, dar ne-a adus o mare bucurie. Toți copiii aduc. Locuia în Nordul Londrei cu un prieten nou și nu știam asa, așa că nu m-am speriat că ar lipsi, până când cea mai mare fiică m-a sunat și mi-a zis: << Suntem cu toții în siguranță, dar Emily a întârziat la muncă>>. Dar nu era nicio noutate, pentru că ea făcea acest lucru adesea”, a mărturisit mama.
Însă Sarah a început să se îngrijoreze când fiica sa nu i-a dat niciun semn până la ora prânzului. Astfel, ea a luat mașina și s-a dus în cartierul Clapham din sudul Londrei, spre stație, unde s-a întâlnit cu unui dintre fiii ei. Au intrat într-un bar, pentru a urmări relatările presei de la locul exploziei, pe un televizor.
„Primul lucru pe care îl faci este să sunt la liniile de suport. Ei îți oferă puține informații, pentru că nu au niciun fel de informație”, a explicat ea, precizând că de fiecare dată când a sunat, a vorbit cu o persoană diferită, care a intrebat-o același lucru.
Printre numeroasele povești emoționante ale eroilor care au intervenit în urma atentatului de pe Manchester Arena, se distinge cea a lui Chris Parker, un om al străzii în brațele căruia a murit una dintre victimele atacului, o femeie de 60 de ani.
După-amiaza, Sarah s-a întâlnit cu cei trei copii, dar niciunul nu știa ce să facă, pentru a afla detalii despre Emily. Au sunat la poliție, însă au fost îndreptați tot spre linia de suport.
„Îmi amintesc că tot ce am făcut în prima noapte a fost să stau la telefon, doar ca să primesc același răspuns: <<Ați luat legătura cu prietenii ei?>>. Îmi venea să țip”, a mărturisit ea.
În cele din urmă, James, unul dintre fiii ei, a venit cu ideea să ia spitalele la rând, în căutarea mezinei, însă angajații spitalelor îi îndemnau să meargă în sala de așteptare.
„Ultimul lucru pe care voiau să îl vadă acolo erau rudele victimelor”, a explicat Sarah Jenkins.
Văzând că acest lucru nu aduce niciun fel de răspuns, familia Jenkins a început să viziteze stațiile King's Cross și Russel Square, sperând să afle informații de la oamenii din zonă, însă nici aceast demers nu a avut vreun rezultat.
Panică la Manchester. Un atentat sinucigaș, în timpul concertului Arianei Grande de luni seara, a ucis 22 de persoane, tineri fani ai cântăreței americane, și a rănit peste 60. Autoritățile britanice sunt copleșite de numărul mare al potențialilor criminali, capabili să comită atentate, care se ridică la 3.500, conform unui raport Home Office publicat de „Express“.
Deși era conștientă că persoanele care ofereau asistență telefonică familiilor îi luau în serior îngrijorările, ea nu a avut certitudinea că sesizările sunt tratate cu prioritate. Așa că a apelat linia de multiple ori, pentru a verifica dacă au apărut informații, pentru că nu era sigură că va fi contactată înapoi dacă autoritățile primesc informații cu privire la Emily Jenkins.
„Ca mamă, te gândești că ar fi trebuit să fii tu în locul copilului tău și că ar fi trebuit să îl protejezi. Te gândești că trebuie să fie în viață; nu se poate ca propriul meu copil să fi murit”, a mai spus ea, pentru BBC.
Abia după trei zile a fost pusă în legătură cu un ofițer care se ocupa de familiile persoanelor dispărute. Sarah a realizat că este un progres, dar încă nu înțelegea de ce fiica sa nu a fost identificată, având în vedere că avea asupra ei cărțile de credit și un abonament de metrou, în acea zi. Mai mult, purta un inel distinctiv și avea un tatuaj pe spate, informații pe care Sarah le-a oferit, pentru a ajuta autoritățile să îi identifice fiica.
„Și celelalte victime au fost identificate cu greutate, dar parcă la noi a mers și mai lent. Emily a fost ultima victimă identificată. Singurul efect pe care bomba l-a avut asupra sa a fost că a lăsat-o fără un picior. În afară de asta, arăta complet normal”, a mărturisit Sarah Jenkins.
După 11 zile, ofițerul a vizitat familia și le-a confirmat moartea mezinei, deși Sarah a aflat ulterior că Emily a fost printre primele victime scoase de la locul exploziei.
Jurnalistul BBC Mark Easton explică, într-un text de opinie publicat pe site, că atacul de la Mancgester a fost o lovitură intenționată asupra inocenței unor copii. Easton este de părere că, chiar dacă un atentat pune în pericol viețile oamenilor, nu răzbunarea este soluția.
De ce identificarea victimelor este un proces anevoios
John Ramsbottom, fost inspector de poliție, a explicat, pentru BBC, de ce procesul de identificare a fost anevoios, după explozia cu bombă.
„Două persoane sunt de bază la locul exploziei. Primul este ofițerul de investigații, care identifică toate probele relevante pentru a înțelege ce s-a întâmplat la fața locului, în momentul incidentului. Al doilea este cel care se ocupă de identificarea victimelor, care are ca atribuții preluarea celor decedați și identificarea lor”, a precizat Ramsbottom, care explică cum, „pe corpurilor multor victime sunt descoperite fragmente din bombă, care sunt necesare ca probe în achetă, cât și pentru identificare”.
Astfel, corpurile sunt transportate temporar la o morgă, unde angajații încearcă să facă victima să arate cât mai normal.
„Scopul este să ne asigurăm că trupul victimei arată pe cât de normal se poate”, a mai spus el.
Potrivit fostului inspector, există doar patru modalități de identificare a unei victime: amprentele, ADN-ul, amprenta dentară și implanturile chirurgicale, precum peace-maker-ul,care conține un cod unic. Pe de altă parte, portofelele și documentele de identitate nu sunt considerate a fi probe serioase.
„Dacă nu știm, nu spunem nimic. Dacă spunem cuiva că suntem siguri că i-am găsit într-o proporție de 90%, lăsăm familiile cu 10% speranță. Este sau nu mai rău să distrugem și puțina speranță rămasă ulterior? Nu este o dilemă legată de procedură, ci de valorile umane, așa că nu știu ce să zic. Ne consolăm cu rezultatele eforturilor depuse, că am identificat corect persoana”, a mai mărturisit John Rmasbottom.
Atacul care a avut loc, luni seara, la finalul unui concert susținut de cântăreața americană Ariana Grande, pe Manchester Arena, soldat cu moartea a 22 de persoane și rănirea a cel puțin 59, este cel mai sângeros din ultimii zece ani.
La rândul ei, și Sarah Jenkins înțelege că este normal ca o familie să primească informațiile doar când autoritățile sunt 100% sigure, pentru că „informațiile greșite sunt mai dăunătoare decât orice altceva”. Cu toate acestea, este furioasă că 12 ani de la tragedia prin care familia sa a trecut, familiile victimelor de pe Manchester Arena trec prin același coșmar prin care a trecut și ea.
Potrivit femeii, un organism coordonat care să ofere informații victimelor ar fi de mare ajutor. Dacă acest lucru este prea dificil, atunci chiar și un site ar putea veni în ajutorul familiilor, a mai precizat ea.
22 de persoane au murit și 116 au fost rănite, în seara de 23 mai, când un atacator sinucigaș și-a detonat un dispozitiv improvizat, la finalul unui concert susținut de cântăreața americană Ariana Grande pe Manchester Arena.
În iulie 2005, un atentatul a vizat stațiile de transport din comun din Londra. Patru atentate sinucigașe coordonate au avut loc, la o oră de vârf, în trei rame de metrou şi un autobuz londoneze. In urma atacurilor, 56 de persoane au murit, 700 au fost rănite. Atentatul a fost revendicat de o grupare afiliată Al-Qaida revendică atacurile. 15 zile mai târziu, patru noi tentative au avut loc în mai multe garnituri de metrou și într-un autobuz, însă dispozitivele artizanale nu au explodat.
