Guvernul de la Roma a cerut ajutorul urgent al Europei în lupta disperată împotriva coronavirusului, premierul Giuseppe Conte solicitând activarea Mecanismului UE pentru Protecție Civilă pentru rezerve de echipament medical şi de protecție individuală. Niciun stat membru nu a răspuns. Marilor puteri li s-au rupt de tragedia unului popor latin. Disperat a făcut un apel şi la G7.
Italia, rămasă singură
Preşedintele Consiliului de Miniştri, le-a spus liderilor celor mai grele puteri economice ale lumii, în cursul videoconferinţei de ieri, că ţara sa a înregistrat până duminică seara 1.809 de decese şi 24.747 de cazuri de infectare cu coronavirus, cifrele crescând în mod dramatic.
Promisiuni, mesaje de îmbărbătare, propuneri de soluţii. Şi asta prin videochat.
La insistenţele sale a răspuns în schimb China. O echipă de medici chinezi a sosit în peninsulă cu echipament și teste atât de necesare.
Noua molimă pare să prindă mai mult la popoarele latine. Oare de ce?
A întârziat Italia prea mult cu izolările şi intrările în carantină? Poate că de teamă să nu bruscheze economia, Conte nu l-a ascultat pe Roberto Buironi, un fel de Streinu Cercel al virusologiei italiene, primul care încă de la sfârşitul lui ianuarie 2020 a ras semnalul de alarmă asupra pericolului răspândirii epidemiei de coronavirus. Mesajele sale au fost ignorate. Lucrul e făcut. Morţii de la groapă nu se mai întorc? Dar cum se pot reduce focarele? Ce mai e de făcut?
Italienii cântă în balcoane
Lovită, dar nu răpusă, Italia cântă în balcoane. Face ca românii haz din necaz. Încă de pe vremea lui Iulius Cezar a rămas scris negru pe alb: “oamenii cred decât în ceea ce doresc să se întâmple,” aşa cum mărturiseşte opera “De Bello Galico.”
De Bello, de Traviata, de Canzonetta… E iureş mare în spitale. Medicii sunt epuizaţi. Personalul medical e la limita maximă a puterilor. Europei i se flutură steagurile cu steluţe.
Ieri scriam despre modul britanic de abordare a problemei cu SARS-Cov2. Premierul Boris Johnson caută să cumpere timp pentru ca spitalele să se doteze. Strategii lui cred că pot să obţină imunizarea în masă. Şi astfel să scape de pacoste.
Soluţia e eminanmente politică. Oricâte sfaturi ar da specialiştii, guvernanţii decid. Aşa e în lumea înaltă, a democraţiilor consolidate, în statul de drept.
Vocile lumii:
“Să vorbim despre imunitate de grup din moment ce nu există niciun vaccin e de neînţeles,” afirmă virusologul italian Roberto Burioni
„Coronavirusul e războiul bacteorologic despre care au tot vorbit prevestitorii. Din lupta cu el ies învingătoare doar naţiunile bine cârmuite”
Ginta latină dansează şi în pragul morţii
Miniştrii sănătăţii din Marea Britanie, Germania, şi unii chiar din Franţa au militate mai mereu pentru o abordare diferită a epidemiilor. Englezii, nemţii şi americanii fac opinie separată în modul de a gestiona epidemia.
Se ştie că virusul are o contagiune extrem de ridicată, dar are un procent limitat de îmbolnăviri fatale. În jur de 10% dintre cei contaminaţi au nevoie de asistenţă medicală specială şi de terapie intensivă. Încă nu se ştie dacă în cazul celor din urmă, SARS-CoV2 nu lasă leziuni specifice toată viaţa.
Ponderea persoanelor condamnate la moarte va fi mai mult sau mai puțin mare în funcție de capacitatea sistemului de sănătate, compoziția demografică a populației (persoanele în vârstă riscă mai mult) și alți factori imprevizibili, cum ar fi mutațiile posibile ale virusului.
Există în esență două stiluri strategice de management strategic în caz de criză epidemeologică:
– Modelul 1: în care reprezentanţii executivului fac un calcul cost-beneficiu (Germania, SUA, Marea Britanie)
– Modelul 2: în care fiecare viaţă contează (Italia, Spania, România)
În cazul primului model doar bătrânii de peste 70 de ani sunt sfătuiţi să se izoleze. Restul sunt lăsaţi la voia sorţii, cu speranţa că se vor imuniza natural. Victimele colaterale sunt pentru “sănătatea naţiunii.”
În cel de-al doilea model, autorităţile duc o luptă acerbă pentru salvarea fiecărui pacient.
Carantina este singura acţiune în măsură să limiteze extinderea virusului.
Problema se pune în cazul în care 60-70% din populaţia Europei va fi lovită de COVID-19. Niciun sistem medical, oricâte centre de ATI ar avea pentru ventilaţie pulmonară, nu va face faţă la un asemenea asalt.
În cazul modelului 2 costurile sunt ucigătoare.
Politicienii fac calcule. Negociază pe seama vieţii.
Cine câştigă şi cine pierde din criza COVID-19?
Din lupta cu SARS CoV2, unele ţări ar putea ieşi sleite de resurse financiare, în timp ce celelalte vor avea la dispoziţie, cinic vorbind, o populaţie mai teafără şi mai puţin susceptibilă la noi infecţii cu o economie funcţională.
Capitalismul este în primul rând un raport cost/beneficiu, să nu ne amăgim. Demage control-ul e inventat de anglo-saxoni. “Să limităm pierderile!”
Analiza celor două moduri de abordări ţin şi de climatul social şi de tradiţii.
Pentru adoptarea modelului 1, statele au nevoie de un centru puternic de coordonare cu reguli clare şi un sistem nemilos de aplicare a regulilor.
La englezi, nemţi, americani se poate vorbi de o ancestrală disciplină naţională, ceea ce nu poate fi găsită la popoarele latine mai boeme, dispuse să cânte şi să danseze până şi în pragul morţii.
E mult cinism, dar şi mult pragmatism în abordarea modelului 1.
Şi mai e ceva? Regula că există regula în ţările anglo-saxone nu necesită restricţii ale libertăţilor universale ale omului, pe când în ginta latină e nevoie de dictatul fricii şi al defilării tancurilor pe străzi.
Coronavirusul e războiul bacteorologic despre care au tot vorbit prevestitorii. Din lupta cu el ies învingătoare doar naţiunile bine cârmuite. Buna guvernare în ţările latine e o efemeridă. Nimeni nu ia în serios nici măcar moartea.
