„România a stabilit un program generos de certificate verzi prin care îşi doreşte promovarea energiei regenerabile. Stimulentele sunt foarte generoase, incluzând 110 euro/MWh pentru vânt, plus un venit din vânzarea energiei pe piaţă, până la un total de 150-160 euro/MWh, dacă se ia în calcul un preţ al energiei de circa 40-50 euro/MWh.
Această sumă este cu peste 50% deasupra preţului mediu de sprijin la nivel european, care este de circa 90 euro/MWh, prin intermediul sistemului de tarife fixe (feed in tariffs) unde producătorii nu mai câştigă venituri suplimentare din vânzarea energiei pe piaţă”. Aceste aprecieri – care relevă perplexanta dărnicie neeuropeană a României faţă investitorii străini (căci români nu există) în domeniul energiei renegerabile – nu aparţin cumva vreunui român, demnitar ori analist, cu porniri naţional-comuniste sau cu mintea răvăşită de rătăciri despre interesele sau soarta ţării, ci unui raport oficial al Băncii Mondiale, adică demolatorul industriei şi agriculturii româneşti, dezmembratorul sistemului energetic şi reţelei naţionale de căi ferate, toate în numele balivernei despre eficienţa privatizării către investitori străini, dar de fapt pentru a face loc gratis în România aşa-zişilor „globalizatori” din ţările vestice.
Indicaţiile şi recomandările – de fapt comenzile – Băncii Mondiale au fost, din păcate, urmate cu sfinţenie în România şi ţara a dat industria la fier vechi, a rămas fără agricultură, iar starea din sistemele de căi ferate şi energetic este dramatică. Totuşi, Banca Mondială însăşi se arată, după cum se vede, siderată de ceea ce numeşte eufemistic „generozitatea” României faţă de investitorii străini în energie regenerabilă. Să fi ajuns subit Banca Mondială să moară de dragul României?! Evident, nu.
Cunoscând însă situaţia gravă în care a fost adus sistemul energetic românesc şi pericolul mortal la care îl expune o dezvoltare disproporţionată a energiei neregenerabile (ce are nu numai părţi bune, ci şi părţi rele, chiar periculoase), Banca Mondială se teme pentru investitorii străini care s-au aciuat prin România, având în vedere problema securităţii înseşi a sistemului energetic.
Discontinuitatea obiectivă, din cauze naturale, a furnizării de electricitate din surse eoliene creează probleme imense sistemului energetic naţional integrat. Reglementările actuale în vigoare prevăd prioritatea preluării în sistem a energiilor regenerabile, în fond pentru promovarea acestora, precum şi pentru realizarea obligaţiei României în cadrul Uniunii Europene de a asigura treptat o contribuţie a energiilor renegerabile de circa 38% în acoperirea consumului până în 2020. Aceasta înseamnă ca, atunci când bate vântul, să fie scoşi din sistem alţi furnizori (din surse fie termo, fie hidro, fie nucleare), căci acesta nu se poate juca cu nevoile după cum bate vântul! Iar, atunci când vântul nu bate, să se introducă alţi producători în sistem.
Acest „uite – nu e” nu este doar foarte costisitor, dar poate fi şi foarte periculos! De aceea, inserţia de eolian se poate face doar în sisteme integrate foarte puternice şi extrem de bine utilate pentru asemenea branşări/debranşări. Se estimează că, în sistemul energetic românesc, ar fi nevoie de investiţii de câteva miliarde de euro pentru asigurarea unor preluări fără probleme în sistem ale unui cuantum semnificativ de energie eoliană. Investiţii pe care nu le suportă investitorii în eolian şi pe care, indiferent cine le face, le vor prelua în sarcină tot consumatorii. Ca şi costul certificatelor verzi, care constituie un stimul pentru investitorii în eolian, dar o povară pentru consumatori, căci transformă practic o energie ieftină într-una foarte scumpă.
Oricum, un sistem nu poate prelua decât un mic cuantum de energie eoliană, respectiv unul pentru care să existe un nucleu-tampon de capacităţi de producţie în energii convenţionale prin care să se realizeze reglajele. Transelectrica sugerează că s-ar putea prelua în România cam 3.000 MWh instalaţi. Având în vedere că, la randamentele existente, aceasta ar corespunde cu circa 1.000 MW capacităţi de producţie, înseamnă că deja existenta capacitate de producţie devine o problemă şi că oricum proiectele vizate de peste 20.000 MW ar trimite sistemul în colaps.
Ilie Şerbănescu este analist economic
