Gazda celebrei serii „Monştrii apelor”, Jeremy Wade, a povestit într-un interviu acordat în exclusivitate României Libere cât de periculos poate fi pescuitul atunci când în loc de prădător poţi deveni pradă.
Pescuitul este asociat cu liniştea, pacea, picoteala. Tu însă ai făcut din această activitate aproape prozaică un sport extrem. Nu ţi-e niciodată frică de monştrii pe care încerci să-i prinzi?
Jeremy Wade: Oamenii vorbesc despre teamă ca şi când ar fi un lucru rău, dar ea face partedin mecanismul nostru de supravieţuire. Dacă nu ştii ce e în faţa ta, asta te obligă să te concentrezi mai bine. Eu întotdeauna fac cercetări aprofundate asupra unui loc înainte de a mă duce acolo, aşa încât ştiu în linii mari cam peste ce aş putea să dau. Dar neprevăzutul joacă un rol important în viaţă. De
fapt, teama este subiectul principal al acestui program, fiindcă oamenii se simt atraşi de prădători. Cred că, din punct de vedere evolutiv, suntem cu toţii urmaşii unor oameni care au fost foarte atenţi la lucrurile din jurul lor. Cei care nu au fost atenţi nu au mai avut cum să lase urmaşi. Deci sigur că sentimentul de frică există, dar e foarte important ce anume faci cu el. Mesajul meu prin acest program este că trebuie să încercăm să înţelegem lucrurile de care ne este teamă.
Există o întreagă mitologie legată de creaturile mării: sirene, monstrul din Loch Ness… Te-ai întâlnit cu astfel de legende în timp ce filmai?
J.W: A fost o poveste pe care am studiat-o pentru Sezonul 3. În Japonia circulă o legendă despre o creatură care trăieşte în apă. Seamănă cu un peşte, dar are şi mâini cu care poate înşfăca un copil neatent, pe care să îl tragă în adâncuri. Urmează pe urmă tot soiul de detalii, cum ar fi faptul că respectiva chestie îţi poate suge sufletul şi aşa mai departe… Eu am încercat să aflu dacă povestea
este doar o invenţie a părinţilor care vor să îi facă mai atenţi pe copii – fiindcă ştiţi cum sunt copiii… Dacă le spui „Fii atent la apă !”, le intră pe o ureche şi le iese pe cealaltă. Dar dacă inventezi o poveste despre un monstru care trăieşte acolo, ai şanse mult mai mari să le captezi atenţia. Există însă şi posibilitatea ca în spatele acestei poveşti să se afle o făptură adevărată. Şi în final, noi chiar
am găsit o creatură care e foarte probabil să fi fost sursa de inspiraţie pentru această poveste. Multe dintre poveşti par de necrezut, dar în general există totuşi un sâmbure de adevăr în spatele lor. Există o creatură adevărată undeva, în spatele poveştii. Cât despre Monstrul din Loch Ness, nu ştiu sigur. Poate că e şi acolo ceva…
Povesteşte-ne, te rog, câteva dintre cele mai periculoase întâmplări prin care ai trecut la filmări.
J.W: Filmam în Surinam, în America de Sud. Ne-am urcat după o furtună puternică într-o canoe scobită într-un trunchi de copac şi am coborât pe râu. Ne îndreptam către o stâncă din mijlocul râului. Eram cu un pescar indian local, care a început să caute crabi pe stânci, ca să îi folosim pe post de momeală. Eu vorbeam la cameră, explicam că este un exemplu foarte bun de pescuit elementar. Şi brusc, aud un zgomot asurzitor şi văd o străfulgerare de lumină. Ne aflam chiar sub o stâncă ce fusese lovită de fulger. Am fugit spre barcă când ne-am dat seama că sunetistul nostru fusese lovit de fulger. Aşa că am trecut rapid de la filmare la acordat primul ajutor. Cum de cele mai multe ori filmăm departe de orice spital, am făcut cursuri speciale, ca să ne putem descurca în asemenea situaţii. Iar în 2002 am văzut moartea cu ochii. Filmam în Amazon şi avionul în care mă aflam s-a prăbuşit în junglă. Eram cinci oameni în avion şi am scăpat cu toţii teferi şi nevătămaţi, ceea ce a fost un miracol.
Să trecem la poveştile pescăreşti. Care a fost cel mai mare peşte pe care l-ai prins?
J.W: Da, şi eu, ca toţi pescarii, ador să mă laud cu capturil mele. Sunt mândru să spun că cel mai mare peşte pe care l-am prins vreodată a fost un rechin-tigru de peste 200 kg, în râul Breede din Africa de Sud. Nu l-am tras în barcă. Fizic vorbind, n-aş fi fost în stare şi oricum peştele s-ar fi rănit şi probabil ar fi distrus şi barca. Pescuiam împreună cu nişte cercetători, ideea era să prindem peştele ca să îi ataşăm un emiţător special şi să îi luăm o probă de ADN şi să îi facem diverse alte analize. Mulţi pescari care prind rechini îi scot la suprafaţă, se uită la ei şi apoi taie firul. Noi trebuia însă chiar să punem mâna pe acel animal. Şi pentru asta l-am remorcat şi l-am dus la ţărm.
Care este însă cel mai periculos peşte pe care l-ai prins vreodată?
J.W: Greu de zis pentru că există multe specii de peşti care sunt periculoase. Atunci când vorbim despre peştii cu dinţi, măcar vezi cu ce ai de-a face şi ştii că trebuie să stai departe de ei. Un candidat serios la categoria de cel mai periculos peşte ar fi unul dintre cei pe care i-am prezentat în Sezonul 3: ţiparul electric din America de Sud. Am discutat cu un localnic care văzuse un tânăr murind la numai câţiva metri de el. Tânărul intrase într-un iaz, pescuia cu un coş împletit din nuiele, în care încerca să prindă peşti mai mici. Probabil că a pus coşul chiar pe un ţipar care s-a crezut atacat şi l-a electrocutat. Muşchii omului au fost complet paralizaţi, iar el a rămas cu faţa în jos, în apă.Povestea continuă îngrozitor, căci ţiparul s-a înfăşurat apoi în jurul toracelui tânărului. A detectat activitatea electrică a inimii tânărului, aşa încât a continuat să îi transmită şocuri electrice… Tipul cu care am discutat eu stătea la doar câţiva metri distanţă, pe mal, incapabil să îl ajute pentru că dacă ar fi intrat în apă ar fi fost şi el electrocutat. S-a străduit cât a putut cu un băţ, încercând să dea peştele la o parte, dar n-a reuşit. Tânărul respectiv era în apă până la brâu şi ăsta e genul de situaţie în care poţi ajunge chiar şi într-o băltoacă. Intri în apă considerând că nu te paşte nici o primejdie şi poţi să sfârşeşti prin a muri înecat sau electrocutat.
Familia ce părere are de jobul ăsta al tău?
J.W: De aproape 30 de ani tot călătoresc şi dispar prin tot felul de locuri. Când am început să fac asta, nu existau telefoane mobile, nici Internet. Obişnuiam să dispar şi nu mai ştia nimeni nimic de mine timp de trei luni – după care mă întorceam. Aşa încât familia mea, părinţii mei la vremea respectivă, s-au obişnuit cu ideea că mă întorceam de fiecare dată. Unul dintre fraţii mei chiar a venit cu mine în două călătorii – una în Amazon şi una în Congo – aşa încât a văzut cu ochii lui ce fac şi a povestit familiei. Nu ştiu dacă din păcate sau din fericire, nu sunt căsătorit şi nu am copii aşa că nu există nimeni care să se îngrijoreze în mod deosebit dacă mă mai întorc sau nu. Dar am mulţi nepoţi şi nepoate de la fraţii mei. Şi ei s-au împăcat cu stilul meu de viaţă, fiindcă fac asta de foarte mult timp. Să batem în lemn, dar în cea mai mare parte a timpului pot să spun că ştiu foarte bine ce fac. Am scăpat de câteva ori ca prin urechile acului din nişte situaţii, dar până acum pot spune că m-am întors acasă de fiecare dată.
Cât de departe eşti gata să mergi de dragul unor imagini reuşite ?
J.W: Când filmăm, avem un regizor, iar regizorul este de obicei un tip foarte creativ mai ales când nu este el cel care-şi pune pielea-n saramură. Şi unul dintre aceşti băieţi inventivi m-a pus la un moment dat, pe când filmam îm Noua Zeelandă, să fac ceva ce citise într-unul dintre jurnalele Căpitanului Cook. Se pare că un băştinaş maori îi povestise Căpitanului Cook despre un animal care semăna cu un şarpe, ajungea până la aproape 2 metri lungime şi se pare că devora oameni. În Noua Zeelandă nu există şerpi şi ne-am gândit că poate era vorba despre nişte ţipari foarte mari. Ţiparul nu poate să înghită un om întreg, dar poate să smulgă bucăţi din el… Ei bine, regizorul meu m-a pus să mă ung cu măruntaie de peşte şi apoi să sar în apă ca să ademenesc un astfel de ţipar uriaş. Eram foarte aproape de mal, deci puteam să ies rapid pe uscat, dacă lucrurile ar fi scăpat de sub control. Era o chestie destul de periculoasă, dar reuşisem să convingem compania noastră de asigurări că e un lucru absolut „safe“, ceea ce nu e întotdeauna uşor de rezolvat. În trecut, am mai făcut chestii de astea, de pildă, am înotat printre peşti piranha, dar m-am asigurat mai întâi că nu erau nişte piranha flămânzi. Am cochetat la un moment dat cu ideea de a traversa râul Breede, faimos pentru „monştrii” săi, înot. Eram 99% siguri că totul e în regulă, dar exista totuşi o mică şansă ca o creatură din apă să ia o muşcătură din mine, doar aşa, de curiozitate..Mă rog, poate din punctul de vedere al peştelui ar fi fost doar o muşcătură, dar mie mi-ar fi putut fi fatal. Aşa încât ne-am gândit că, de fapt, nu era neapărat necesar. Nu mai sunt dispus să fac tot felul de nebunii, doar ca să îmi păstrez telespectatorii. Există momente în care îmi spun: „Nu, chiar asta n-o s-o fac!”
