În ultimi ani, Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” ne îmbie cu spectacole din cele mai diverse, de la genul pur de operetă, musicaluri realizate de regizori şi coregrafi de renume, până la concerte, programe pentru copii şi Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului „Viaţa e frumoasă”.
Invitatul nostru este Răzvan Dincă, directorul Tea¬trului Naţional de Operetă „Ion Dacian”, cu care discutăm despre ce oferă acest teatru astăzi, în momentul de acum, publicului spectator. Cu atât mai mult cu cât această instituţie teatrală şi-a diversificat foarte mult producţiile, încercând să se adapteze tuturor categoriilor de vârstă.
Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” este autorul proiectului ScenArt, un proiect care se adresează personalului de specialitate din teatre. Vorbiţi-mi puţin în ce măsură acest program ScenArt vine în sprijinul publicului spectator.
Răzvan Dincă: Deşi pare că acest proiect se adresează în principal angajaţilor din domeniul artelor spectacolului, de fapt el se adresează publicului. Este un proiect de formare profesională în domeniul artelor spectacolului, în domeniul tehnic în special. Nu există o şcoală care să înveţe un tânăr această meserie dedicată teatrului. Practic, Teatrul Naţional de Operetă este acum furnizor de formare pe aceste meserii în România, autorizat de către Ministerul Muncii şi de către Ministerul Învăţământului. Noi dăm diplome atestate pe aceste meserii. Vă dau exemplu, revenind la ceea ce bănuiesc că interesează cel mai mult cititorii – noţiunea de asistent de regie. Un spectacol, atunci când este creat, spectatorul vede doar produsul final, premiera spectacolului şi mai apoi fiecare reprezentaţie. În cele mai multe cazuri, celelalte reprezentaţii nu seamănă cu premiera. Pentru că, din păcate, spectacolele se deteriorează din lipsa unor oameni care să le supravegheze mai apoi. Să supravegheze calitatea premierei, calitatea primului spectacol şi care mai apoi trebuie să se menţină la fiecare reprezentaţie pe mai departe, ba pe alocuri chiar să crească. Ei bine, rolul asistentului de regie pentru spectator acesta este, de a păstra mai apoi ceea ce atât regizorul, cât şi restul creatorilor acestui spectacol au dorit atunci când l-au conceput. O meserie, iată, extrem de utilă pentru public.
Se tot discută că teatrele au mari probleme de buget, de angajări, de posturi blocate. Ca director, ce trebuie să faci pentru a depăşi, rezolva aceste chestiuni?
R.D.: Vă mărturisesc că întotdeauna mi-a fost greu să mă poziţionez ca un om care contestă. Iertaţi-mă, nu am ce contesta. La ora actuală, Teatrului Naţional de Operetă îi merge bine, nu sunt problemele financiare atât de mari precum par. De exemplu, într-un weekend am avut încasări de aproape 500 milioane de lei vechi, ceea ce e mult pentru trei spectacole cât am avut vineri, sâmbătă şi duminică. Ceea ce e bine, ne aduce un plus şi de bani, dar mai ales de vizibilitate. Apoi, în perioade de criză oamenii coagulează. Sunt lucruri pe care le obţinem cu mai multă uşurinţă fiind acum într-o perioadă de criză, decât înainte când toată lumea cerea bani pentru ceea ce făceai, deoarece ştiau că ai de unde să dai. La ora actuală, chiar dacă nouă ni s-a diminuat, ca oricărui teatru din România, bugetul, nu percepem acest lucru chiar atât de greu, pentru că am obţinut alte lucruri mai uşor. Au scăzut preţurile în general. Normal că noi, dacă avem bani mai puţini, cheltuim mai puţin, normal că respectivii furnizori ai noştri au şi ei preţuri mai mici. Lucrurile se egalează, se legalizează. Sigur că există şi fel de fel de blocaje de ordin legal. Încercăm să ne mişcăm cu inteligenţă prin ele şi să rezolvăm problemele. Acum, spre exemplu, am obţinut, poate neimportant pentru spectator, dar poate că nu – în regulamentul nostru de organizare şi funcţionare a Tea¬trului Naţional de Operetă, practic, dreptul legal de a face, în afara operetei, şi alte tipuri de spectacol.
Nu s-a mai făcut acest lucru?
R.D.: Am făcut şi până acum acest lucru, întotdeauna s-a făcut, dar faptul că s-a legalizat printr-un regulament aprobat de Ministerul Culturii înseamnă că Teatrul Naţional de Operetă nu face numai operetă acum. Face operetă, face musical, face teatru-dans şi face concerte. Mai mult decât atât, permite colaborări. E un teatru deschis. Tot prin acest regulament, se permite teatrului să aleagă artişti pe bază de casting de pe piaţa liberă, şi de a le face unele contracte de colaborare. Ce înseamnă asta, înseamnă că nu mai avem neapărat nevoie de atât de mulţi artişti angajaţi ca şi până acum. Că trebuie să păstrăm un echilibru între artiştii angajaţi, care primesc salarii indiferent dacă muncesc sau nu, inclusiv în perioada de vară, în care nu muncesc, inclusiv în perioada de sărbători, în care nu muncesc şi cei care sunt plătiţi, ca să spun aşa, pe spectacol, şi care atât cât muncesc atât sunt plătiţi. Acest echilibru pe noi ne ajută foarte mult pentru că în felul acesta la Teatrul de Operetă, cu excepţia angajaţilor, mai sunt şi peste 100 de colaboratori, oameni pe care lumea îi ştie poate şi de la televizor, foarte multe vedete, foarte multă lume ce face parte la ora actuală dintr-un teatru care nu vrea să promoveze vedeta, vedetismul, ci spectacolul.
Pentru că aţi adus discuţia pe acestă făgaş, vorbiţi-ne tocmai de toate aceste producţii pe care le-aţi lansat şi de ce aţi făcut lucrul acesta?
R.D.: Am nişte exemple ce pot părea paradoxale, şi anume, în momentul în care faci un musical la Teatrul de Operetă, începe să vină mai multă lume la opereta clasică. Un spectacol precum Contesa Maritza, făcut acum patru ani la Teatrul Naţional de Operetă, a umplut sălile. Şi nu cu oameni în vârstă, ci cu oameni de toate vârstele. De aia, noi – am avut o decizie foarte grea de luat într-un anumit moment şi anume atunci când am venit la conducerea tea¬trului – aveam de ales între a păstra parţial repertoriul vechi şi a adăuga altul nou sau de a-l elimina complet şi a face altul nou. Şi am ales varianta a doua. Punându-mi în cap, ca să spun aşa, toţi angajaţii teatrului care erau în spectacolele vechi. Am distrus patrimoniul, am făcut…, mi-am bătut joc de istoria operetei.
Opereta a avut o perioadă destul de mare de stat în umbră. Cum aţi reuşit să o readuceţi la un statut normal pentru acest tip de instituţie?
R.D.: Surprinzător e că mare parte din spectacolele făcute acum la tea¬tru sunt cu aceiaşi oameni. A contat modul în care ei sunt puşi în valoare, modul în care ei pot munci, pentru că foarte mulţi dintre ei sunt oameni foarte talentaţi. În acelaşi timp, nu trebuie uitat că Teatrul de Operetă până în 2006 a fost un teatru închis. Nu existau colaboratori, nu venea nimeni pe acolo, nu pleca nimeni de acolo, nu ştia nimeni ce se întâmplă în interiorul acelei enclave numite Teatrul de Operetă. Ei bine, eu cred că am reuşit acest lucru împreună cu echipa cu care am lucrat în aceşti cinci ani de zile printr-o tăiere a cozii pisicii dintr-o bucată şi prin reorientare către sensul iniţial al operetei. Vreau să vă spun că opereta a fost, ca gen, născută cu scopul unei comedii sociale şi al unei satire sociale. Adică nu era un concert frumos de tip operă. Nici vorbă. Era o satiră socială, precum comedia bulevardieră în domeniul teatrului dramatic.
Am încercat s-o teatralizăm, aşa cum de altfel ea era scrisă şi făcută. Reuşind acest lucru, cred eu că publicul a început să perceapă nu numai zona muzicală şi dacă stăm să comparăm la modul obiectiv zona muzicală propusă de operetă şi cea propusă de operă nu faci faţă. Adică opera e un gen mult mai profund muzical vorbind decât opereta. Opereta se caracterizează prin cu totul altceva, nu numai prin faptul că are o muzică frumoasă, ci prin combinaţia dintre muzică, dans, satiră şi dramă presupus de libret. Şi atunci, punând aceste lucruri în valoare, spectacolele au început să capete teatralitate, mesaj, şi acest lucru cred că a atras publicul. Pentru că teatrul muzical are valoarea teatrului liric, în general, are valoarea de a atrage printr-un limbaj mai puţin convenţional şi foarte atractiv. Opereta ar trebui să fie genul cel mai atractiv posibil pentru că are şi facilitatea îngurgitării acestui tip de spectacol, dar în acelaşi timp are şi o expresivitate foarte mare. Şi atunci, după aceea au fost boom-uri de tip „Romeo şi Julieta” – un spectacol care a lovit unde lipsea cel mai mult (în zona musicalului din România) şi acum se vinde extraordinar de bine.
Pentru genul acesta pe care aţi încercat să-l impuneţi, fie că este genul musical, fie că este opereta, în care se îmbină teatrul liric cu teatrul dramatic, există regizori specializaţi?
R.D.: Regizori specializaţi nu există. Regizorii specializaţi pe zona aceasta n-au avut de unde să existe. Iar regizorii de teatru, consacraţi, nici ei nu se pricep la zona asta. E greu. Se face un spectacol în care lucrurile se combină atât de ciudat şi în care trebuie să înţelegi atât zona muzicală, cât şi zona coregrafică. Am certitudinea că Andrei Şerban, Alexandru Tocilescu, Ducu Darie, Silviu Purcărete pot face oricând vor ei orice tip de spectacol. Şi chiar pe toţi cei enumeraţi o să-i invit în Teatrul de operetă să monteze ce vor ei, de la cartea de telefon până la orice alt tip de spectacol. Dar regizor specializat pentru acest tip de subiect nu există şi atunci apelăm la artişti din afară. Iarăşi un lucru bun pentru că nu prea riscăm în momentul ăsta. Gândiţi-vă că până la urmă responsabilitatea regizorului de a face un spectacol nu este numai o responsabilitate de ordin „are sau nu succes spectacolul”, ci şi de cheltuirea banilor. V-aţi pus vreodată problema că un regizor cu inventivitatea lui poate să cheltuiască 200.000 de euro pe producţia unui spectacol şi acest spectacol să se vândă de patru ori? Adică în momentul ăla, când semnezi un contract cu un regizor nu mai semnezi contract cu artistul din regizor, ci cu cel care, după aceea, ceea ce produce el vinde sau nu vinde. Iei în considerare şi capacitatea lui ca acel spectacol pe care-l face să se vândă în teatrul pe care tu-l conduci şi până la urmă îi dai o atribuţie suplimentară, aceea „fii atent, vei cheltui 200.000 de euro, sau 300.000″. Vezi că după aceea trebuie să ai în sală minimum 400 de spectatori per reprezentaţie ca să merite acest lucru. Mai mult decât atât, totuşi noi suntem un teatru privilegiat, noi românii suntem un teatru privilegiat.
De ce?
R.D.: Pentru că avem finanţare în proporţie de 95% de la statul român. Nicăieri în lumea asta nu mai există aşa ceva. Deci procentul acesta de finanţare de la bugetul de stat din bani publici nu există prin vreo ţară din lumea aceasta. Şi atunci normal că noi avem beneficiul de a nu cere înapoi cât bagi atât să primeşti pentru a obţine măcar tanda pe manda sau un mic profit. Nu vrem măcar un tip de eficienţă per spectator. Eu fac acest lucru. Calculez anual cât cheltuieşte teatrul pe diverse activităţi ale sale per spectator.
#1./ Ce faceţi dacă vedeţi că un spectacol nu are succes la public?
E foarte greu să vină omul la teatru. Oricum le e greu să vină la teatru, oricum apetenţa pentru cultură şi pentru teatru e scăzută. După ce că lucrurile sunt într-un echilibru atât de fragil tu îţi mai permiţi să pierzi un spectator? N-ai voie. Şi atunci, din acest motiv, spre exemplu, am luat două certificate de calitate. Suntem primul teatru din România, dacă ne putem lăuda cu aşa ceva.
#2./ Ce reprezintă aceste certificate de calitate?
Aceste certificate de calitate se referă la două lucruri: un certificat de calitate pe mediu şi anume ceea ce înseamnă colectarea selectivă a deşeurilor şi un certificat care se adresează managementului calităţii.
#3./ Concret, cum beneficiază spectatorul de aceste certificate?
Un aspect este că orice tip de hârtiuţă sau orice material pe care-l folosim în teatru trebuie să fie material reciclabil. Al doilea aspect se adresează managementului calităţii. Adică noi atestăm prin asta în primul rând spectatorul că un produs de-al nostru are un minimum de calitate. Adică, n-o să vină să vadă costume rupte, n-o să vină să vadă nişte lucruri care nu ţin.
#4./ Cum ar trebui să venim îmbrăcaţi la Operetă?
Îmbrăcaţi decent. Să nu vină dezbrăcaţi, să nu miroasă, să nu vină cu cipsuri. Să vină astfel îmbrăcaţi încât să se simtă bine şi să-i onoreze şi pe ceilalţi spectatori şi pe artiştii de pe scenă. În acest secol suntem. Nu ne mai putem permite altceva.
