Am fi avut milioane de nadii, patzaichini și nicuvlazi, mii de doinemelinte, laviniimiloșovici, buligani ori vasilestângi, sute de bellu-bitangi fără trening şi, de la sfârșitul secolului XIX și până azi, am fi-nzecit tezaurul țării cu aurul cu care-am fi fost distinși la competițiile pe ramură.
Fie că e vorba de analiza politică în șlapi, la umplut sifoane, ori de comentariul monden practicat cu scobitoarea în dinți la grătarul din spatele blocului, fie e că discutăm despre aptitudinea lui de a umple spațiile de socializare cu sudălmi și acuze, pentru că așa a învățat la ședințele de autocritică ale organizației UTC iar acum, din ajutorul social sau din pensie, statul i-a dat voie să-și ia smartfon cu feisbuc, românul știe tot, cunoaște, poate, e dat în mă-sa!
E campion și, chiar dacă de multe ori s-ar impune, n-o să-i ajungă nimeni la frunte, să-i schimbe cununa de lauri cu o tichie cu clopoței…
Deși se amăgește de ani de ani buni că are cel mai număr de credincioși practicanți, Biserica Ortodoxă a fost depășită de mult, din punct de vedere al aderenților, de Biserica Aflatului în Treabă, cea pe care enoriașii datului cu părerea o slujesc sonor și omniprezent într-o societate care fuge constant de asumări și de confruntări.
Din nefericire, aflatul în treabă nu e numai apanajul celor care au trecut prin viață silabisind doar titlurile copertelor de manual. Am asistat de curând la o polemică în care închipuiții pedagogi ai moralei sociale trimiteau la colț, cu palmele umflate de lovituri de riglă, pe cei ce avuseseră imprudența să anunțe că vin în sprijinul efortului de asigurare a siguranței sanitare, oferind contra cost, dar la un preț de bun simț, teste anticoronavirus.
Oamenii cu exprimări in decente în formă luau la refec oferta seamănului ce îndrăznise să le pună la dispoziției o alternativă medicală la dârdâitul înspăimântat, sub pătură, în așteptarea verdictului termometrului. ”Dar de ce nu ni se dă gratis, că ni se cuvine!”, era nota generală a comentariului colectiv.
Cu energia cu care, mai potrivit, s-ar fi putut prezenta la o piesă de teatru online, cu disponibilitatea cu care mai bine ar fi rupt ușile unui muzeu virtual la vreme de izolare, postacii turmei zdrobeau în scris metacarpiene și falange, încercând să ajungă mai sus și să timoreze resortul mental ce animase distribuirea demersului social.
Concluzia e una singură. Într-o societate tributară superficialității, prejudecății și improvizației de orice fel, aflatul în treabă și datul cu părerea au depășit rangul de sport național și s-au transformat în religie. Enoriașii punctelor de vedere facile sunt mulți, foarte mulți, iar dinamica exprimărilor lor sufocă perspectiva, inhibă permanent dialogul.
Ne-ar salva, poate, un impozit pe calitatea opiniei prezentate. Dar cine să-l legifereze? Cine să-l aplice? Haideți să ne dăm cu părerea…
