După ani mulți trăiți în lumea civilizată, revenirea acasă îți oferă șocuri descurajante. Cine e vinovat pentru agresivitatea și mitocănia de care te lovești la tot pasul în România? Oricine, numai noi nu!
Montreal, iarna. Trafic greu pe autostradă. Se avansează lent, cu mișcări de acordeon. Două mașini, un Nissan Sentra și un VW Golf, se lovesc. Cel din spate nu a evaluat corect distanța de frânare și s-a proptit în portbagajul celui din față, bara de protecție e îndoită. Cei doi șoferi trag pe dreapta, se dau jos, se uită fiecare la mașina sa, apoi la a celuilalt. Stau de vorbă civilizat. Își schimbă numerele de telefon, ca doi proaspeți prieteni ce s-au cunoscut pe malurile Senei, de la care au rămas cu amintiri frumoase. Se despart, dându-și mâna.
București, vara. La un sens giratoriu, o Dacie nu respectă semnul de cedarea trecerii. Un Fiat îl agață, lateral. Cei doi șoferi se opresc, se dau jos și încep să se înjure: „Boule, ești chior, nu te uiți? Dă-te în mă-ta de țigan!“ (versiunea literară, în realitate cuvintele alese au fost altele, mai abrazive). Primul dă un șut în ușa Fiatului, ălălalt se înfurie și pocnește parbrizul Daciei. Se îmbrâncesc. Se dau jos nevestele (sau, mă rog, doamnele pasager), încearcă să-și potolească tovarășii de viață. „Iubi, dă-l încolo de dobitoc, lasă că plătește asigurarea!“ Apare Poliția Rutieră, cam târziu, se fac constatările, se mai schimbă o ultimă serie de înjurături.
Predeal, toamna. Soare. Strada principală e curată, mașinile vuiesc spre și dispre Brașov. Pe trotuare, coșuri de gunoi din 50 în 50 de metri. Un grup de adolescenți se plimbă și povestesc aprins ultimul film văzut. Ronțăie niște napolitane și beau cola din sticle de plastic. Când termină, aruncă hârtiile și sticlele pe jos. Un trecător le face observație și, bineînțeles, respectivul imprudent se alege cu o serie de înjurături și miștocăreli moderne.
Oradea. Un grup de elevi din București, olimpici calificați la faza pe țară, au o zi liberă și se vânzolesc prin magazine. Aruncă și ei o hârtie pe jos, dar femeia care vinde loz în plic, la toneta din colț, îi ia la fix: „Hei, băieții, luați imediat hârtia de pe jos și puneți-o la coș! Aici nu sunteți la București“. Băieții, cam rușinați, se conformează, înjurând printre dinți.
București. O româncă din Canada revine pentru prima oară în țara de origine după 10 ani de exil. În avion, înainte de aterizare, a lăcrimat de emoție revăzând de sus satele, râurile și șoselele patriei. De la aeroport a luat un taxi, a lăsat geamul în jos, sorbind aerul țării de origine (deși prăfuit pe alocuri) și observând cu uimire schimbările. La un stop, taxiul oprește lângă un grup de muncitori care repară asfaltul, aflați într-o pauză (nu știm cât de lungă). Femeia îi privește, dar încasează brusc, pe neașteptate, o înjurătură națională, de mult uitată. „Ce p… mea te holbezi așa, fă?!“ Speriată, femeia ridică geamul și se uită în altă parte, sperând ca taxiul să o ia repede din loc. Lacrimile din avion s-au uscat instantaneu. Sau au înghețat, deși la București nu e ger ca în Canada.
Cine ar fi de vină pentru toate astea? Poate că Bătălia de la Mărășești. Sau Unirea din 1918. Sau Uniunea Europeană. Sau NATO. Clinton sau Trump. Francmasonii. Iluminații. Putin. Terorismul islamic. Toată planeta. Tot universul. Dumnezeu, Allah, Buddha. Oricine.
Dar nu noi. Noi nu. Niciodată.
