Singura femeie mare maestru internaţional de la noi, Elisabeta Polihroniade, şi-a construit întreaga viaţa astfel încât să poată juca şah de mare performanţă.
Mulţi dintre noi o ştiu pe Elisabeta Polihroniade de când prezenta emisiunea „Şah mat în 15 minute”, la TVR 1, singurul post de televiziune existent pe vremea comuniştilor. Mult mai puţini ştiu însă că doamna Polihroniade, care anul acesta va împlini frumoasa vârstă de 75 de ani, a devenit maestru internaţional în 1960, iar din 1982 este mare maestru internaţional. Campioană naţională în 1966, 1970, 1971, 1972, 1975, 1976 şi 1977, Elisabeta Polihroniade a participat la nu mai puţin de zece ediţii ale Jocurilor Olimpice, ca şahistă, cucerind tot atâtea medalii, dintre care cinci de aur, iar la 11 a fost prezentă ca arbitru internaţional.
Acestor performanţe, neegalate până acum de nici o altă sportivă, li s-a adăugat titlul de campioană europeană la senioare. Paradoxal, Elisabeta Polihroniade a devenit membră de onoare a Federaţiei Internaţionale de Şah (FIDE) cu opt ani înainte ca această calitate să-i fie recunoscută de forul naţional de specialitate. În prezent, deţine funcţiile de director al revistei române de şah „Gambit” şi de vicepreşedinte al „Uniunii Internaţionale a Şahului Şcolar”.
V-aţi clădit viaţa în funcţie de şah sau totul a venit ca urmare a performanţelor pe care le-aţi obţinut în acest sport?
Fără discuţie, viaţa mea a fost, este şi va fi şahul. Am iubit şahul dintotdeauna şi mi-am dorit să fac performanţă, iar când s-a pus problema să dau la facultate m-am gândit ce aş putea urma pentru ca viitoarea meserie să-mi poată permite să joc în continuare şah la nivel înalt. De aceea am dat la Facultatea de Filosofie, la secţia de jurnalism, după ce cu lacrimi în ochi mi-am convins părinţii să nu mă oblige să dau la medicină, pentru a continua tradiţia familiei. Ştiam că nu aş fi putut să joc şah de mare performanţă şi în acelaşi timp să practic cu succes o meserie ca aceea de medic. După terminarea facultăţii, am fost repartizată la Televiziunea Română, de unde am şi ieşit la pensie, iar timpul mi-a demonstrat că am făcut alegerea optimă, deoarece am reuşit să am două cariere de succes atât ca jurnalist, cât şi ca jucător de şah.
Totuşi cine v-a insuflat pasiunea pentru acest sport?
Culmea este că în familia mea nimeni nu a jucat şah. Mama însă a fost singura care m-a înţeles şi m-a susţinut. Şahul l‑am descoperit pentru că eram o fire mai băieţoasă şi petreceam mult timp cu băieţii, iar ei jucau şah. Aşa că, după ce am prins gustul, am început să merg la Palatul Pionierilor şi am început să joc din ce în ce mai bine. Mi-a plăcut mult confruntarea directă cu cineva pe care-l ai în faţă, dar şi jocul în sine. M-a fascinat faptul că trebuie să ţii cont de la mersul tuturor pieselor pe tablă şi asumarea riscului de a sacrifica o piesă pentru a câştiga o partidă până la caracterul sau tresăririle adversarului.
Există vreo asemănare între şah şi poker, unde, de asemenea, cunoaşterea caracterului adversarului te poate ajuta să câştigi, iar asumarea riscului de a plusa, de pildă, chiar fără a avea combinaţia câştigătoare în mână, îţi poate aduce victoria?
Doar într-o foarte mică măsură se poate spune că pokerul se aseamănă cu şahul. Ştiu să joc şi poker şi, într-adevăr, anumite reacţii pot trăda stări de slăbiciune ale adversarului de care poţi profita. Nu-mi place însă pokerul pentru că nu-mi place hazardul şi, în plus, la poker se mai şi trişează, în timp ce la şah nu se întâmplă niciodată aşa ceva. Este adevărat însă că şi la şah există o strategie psihologică, pentru că, prin definiţiei este un sport psihologic.
Cum s-au împăcat pasiunea pentru şah cu familia şi profesia?
Cu familia s-a împăcat mai greu, dar cu profesia s-a potrivit mănuşă pentru că am avut posibilitatea să călătoresc mult în străinătate, unde îmi găseam tot felul de subiecte extrem de interesante. De pildă, la un turneu în Andorra, am aflat că, undeva între graniţa acestei ţări extrem de mici şi Franţa, există un papă ortodox. Evident am realizat un interviu cu acesta, iar experienţa a fost unică.
Puteţi spune că sunteţi mulţumită şi din punct de vedere financiar, după o viaţă dedicată şahului?
În primul rând, averea incomensurabilă adunată este aceea că am avut posibilitatea să cunosc lumea. Am fost în 66 de ţări pe toate continentele, şansă pe care puţini oameni o au în viaţă.
Beneficiaţi de renta viageră care se acordă foştilor mari sportivi de performanţă?
Am fost în urmă cu câţiva ani la domnul Octavian Bellu, pe vremea când era preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Sport. Am vrut să fac o cerere pentru acea rentă, dar domnul Bellu mi-a zis că sunt atâţia alţi sportivi săraci şi m-a descurajat. Aş vrea să fac acum demersurile, dar nu sunt foarte optimistă. O să vedem.
În urmă cu câţiva ani aţi avut o mare cumpănă.
Într-adevăr, acum cinci ani, cinci zile am fost pe celălalt tărâm. Am fost în comă profundă şi nimeni nu credea că o să-mi mai revin. De fapt, medicii de pe salvare nici nu au vrut să mă mai ducă la spital. Noroc că au insistat o vecină şi doamna care din fericire era lângă mine când mi s-a făcut rău şi a chemat ambulanţa. Surprinzător pentru toată lumea m-am trezit şi mi-am revenit rapid, astfel încât după o lună am fost aptă să arbitrez la olimpiadă.
V-aţi gândit vreodată să deveniţi antrenoare?
Nu, şi nici nu mi se pare drept. Sunt atâţia oameni în şah care după încheierea carierei competiţionale nu pot decât să predea şah încât ar fi ca şi când le-aş lua pâinea de la gură. N-ar fi moral.
Ce rol au jucat în cariera dumneavoastră antrenorii pe care i-aţi avut?
În general am fost o autodidactă şi m-am documentat singură, dar pot spune că am progresat mult după ce am ajuns la echipa naţionale unde am avut norocul să lucrez cu antrenori foarte buni. Mircea Pavlov, de pildă, a pregătit foarte mulţi ani lotul reprezentativ şi l-a ridicat semnificativ din punct de vedere valoric.
Se poate spune că şahiştii sunt persoane mai excentrice?
Cred că putem spune mai degrabă că sunt mai speciali. Am văzut, de pildă, o dată un mare şahist care mergea liniştit încălţat cu un pantof roşu şi unul maro, dar asta doar pentru că era foarte concentrat pe o variantă de şah.
Dumneavoastră sunteţi mai ancorată în realitate?
Eu în general rătăcesc străzile dacă mă gândesc la variante de şah. M-am trezit de nenumărate ori ca, în drum spre casă, să ajung de fapt cine ştie pe unde. Stau câteva momente, identific locul unde mă aflu şi apoi plec spre casă.
Altă dată am pus în cafea un pion, în loc de un cub de zahăr. Şahiştii sunt puţin cu capul în nori, dar totodată, în timpul partidelor, sunt foarte
exacţi.
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Au fost mai multe. Poate cea mai mare bucurie am avut-o când am cucerit prima medalie olimpică de aur, în 1968. Am jucat în echipa României care a învins-o pe cea a Uniunii Sovietice.
Care este cel mai mare regret?
La un Campionat Mondial individual care a avut loc în Brazilia, jucam cu campioana naţională a Statelor Unite ale Americii. Aveam un avantaj net, dar am înregistrat remiză din cauză că m-a enervat comportamentul adversarei. Americanca, încâlcând regulamentul, a fost foarte zgomotoasă, s-a ridicat de la masă, s-a dus să discute cu antrenorul şi tot aşa, m-a scos din ritm, mi-a creat tensiune şi n-am câştigat acea partidă. N-o să uit niciodată acel moment.
O dorinţă încă nerealizată?
Să se introducă şahul în şcoală, ca materie, chiar dacă numai opţională.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
Acum nu mă mai tem de nimic. După episodul în care am stat cinci zile în comă, şi pot spune că am cunoscut moartea, nu mă mai sperie nimic.
Ce aţi lua pe o insulă pustie?
Mi-ar plăcea să merg pe o insulă pustie. E aşa de bine să trăieşti în linişte, să nu ai griji şi să iubeşti natura. Mi-aş lua apă şi alimente şi bineînţeles o tablă de şah.
Care este ultima carte pe care aţi citit-o?
Majoritatea cărţilor pe care le citesc sunt legate de şah. În plus, scriu în continuare cărţi despre şah, în care încerc să împletesc şahul cu personalitatea sportivului.
Cine v-a fost model în carieră?
Mi-a plăcut foarte mult Mihail Tal. Împletea extrem de frumos felul său de a fi cu ceea ce se întâmpla pe tabla de şah.
1. 10 MEDALI OLIMPICE – A cucerit la cele tot atâtea ediţii ale Olimpiadei de şah la care a participat.
2. 1968 – Anul în care a cucerit prima din cele cinci medalii olimpice de aur.
3. 1982 – Anul în care a devenit mare maestră internaţională de şah.
4. 8 ANI – A trebuit să aştepte să devină membru de onoa-re al Federaţiei Române de Şah, după ce forul internaţional îi recunoscuse deja meritele.
5. 22 PREZENŢE – A înregistrat la Jocurile Olimpice de şah, zece ca sportivă şi 11 ca arbitru internaţional.
