Din Washington, entuziasmul francezilor faţă de intervenţia în Libia e privit cu un amestec de uşurare şi uimire. Americanii nu îşi doresc această misiune şi sunt fericiţi că există altcineva care să şi-o dorească. Disponibilitatea preşedintelui Nicolas Sarkozy de a interveni (alături de prim-ministrul britanic David Cameron) i-a ajutat pe americani să închidă o breşă periculoasă între lumea „valorilor”, care i-ar fi constrâns să intervină direct împotriva lui Muammar el-Gaddafi, şi lumea „intereselor”, care îl obliga pe Preşedintele Barack Obama la reţinere.
Strategia americană pare a fi să înlăture regimul lui Gaddafi de la putere printr-o combinaţie de presiuni financiare, economice şi chiar „psihologice”, menite să‑l izoleze pe colonel de sursele de sprijin din chiar propriul cerc de susţinători. Este o abordare înţeleaptă, care ar putea da roade în cele din urmă. Dar probabil că va dura mult timp până când ea va produce şi rezultate.
Chiar dacă americanii se simt uşuraţi în urma demonstraţiei de hotărâre venită din Franţa, ei nu se pot abţine să nu afişeze un sentiment de derută: ştiu francezii cu ce se confruntă? Ce s-a întâmplat cu ei? Noi ştim ce înseamnă războiul, dar ei se pare că au uitat!
Într-adevăr, Franţa şi SUA par să fi schimbat rolurile faţă de acum doar câţiva ani. Ascultând discursurile stereotipe şi distante ale lui Obama în chestiunea Libiei, aproape că auzi intervenţia înflăcărată a ministrului francez de Externe, Dominique de Villepin, la ONU, în ajunul invaziei din Irak din 2003. Şi, deşi circumstanţele şi cadrul juridic sunt foarte diferite – pentru intervenţia în Libia există o rezoluţie ONU şi o declaraţie vagă de sprijin din partea Ligii Arabe – poziţia lui Sarkozy aduce unora aminte de entuziasmul belicos al lui George W. Bush.
Şi britanicii par să privească spre francezi cu oarece perplexitate. Deşi luptă cot la cot în Libia, iar armatele lor exprimă deplină încredere reciprocă, există nuanţe distincte în poziţia celor două state faţă de intervenţia militară. Perspectiva Londrei conţine acelaşi element de „distanţare” – dacă nu chiar de îngrijorare – întâlnită şi în poziţia exprimată de Washington.
Pentru a explica această diferenţă de viziune, ar trebui poate să ne întoarcem ceva mai mult în timp, mai departe de războiul din Irak, luând în calcul diferenţele care au existat în mod tradiţional între raportarea pragmatică a Regatului Unit la rolul său imperial şi zelul misionar al Imperiului Francez. Misiunea de acumulare de bogăţie l-a motivat pe primul, misiunea civilizatorie l-a inspirat pe cel de-al doilea.
Inversarea spectaculoasă a rolurilor între Franţa şi SUA în problema intervenţiei are cauze diferite. Unele ţin de personalităţile lui Obama şi Sarkozy; altele reflectă natura imperativelor lor politice. Prioritatea lui Obama este să nu fie târât într-un nou conflict. Afganistanul este deja o încurcătură costisitoare. Obiectivul lui Sarkozy este să fie prezent cât se poate de mult pe scena globală.
Dar dincolo de personalitate şi calcul politic, ceea ce observăm este o mutaţie fundamentală în sistemul internaţional, una care ridică o problemă majoră: dacă cei dispuşi să intervină se dovedesc incapabili să o facă şi „cu suces”, ce se întâmplă cu stabilitatea globală, dacă cei care au capacitatea de interveni nu sunt şi dispuşi să o facă?
La răscrucea acestei probleme se află NATO, o organizaţie percepută de europeni drept americană şi de cetăţeanul american obişnuit drept internaţională (adică nu americană). Dar dacă NATO are – la bine şi la rău – comandă pe teren în Libia, ONU este cea care a dat aprobarea necesară pentru acţiunea franceză.
Tocmai acest „mariaj din raţiune” dintre Franţa şi ONU este esenţial pentru a înţelege poziţia franceză în chestiunea libiană. Aceeaşi relaţie dintre Franţa şi ONU, care a dus în 2003 la rezistenţa Franţei faţă de intervenţia în Irak, este cea care a împins Franţa să intervină în Libia în 2011.
Ar fi însă periculos să credem că lumea a găsit în acest nou model de coaliţie voluntară soluţia pe care o căuta pentru ordinea tot mai haotică post-americană. Nici Franţa, nici Marea Britanie – ca să nu mai amintim de Uniunea Europeană, mai divizată decât oricând în probleme de intervenţii militare – nu pot fi văzute ca substitut al SUA. În pofida activismului excepţional al lui Sarkozy, ele nu au nici mijloacele, nici, în realitate, voinţa.
Pornind de la o lume din ce în ce mai complexă şi un apetit diminuat al Americii de a-şi asuma responsabilităţi internaţionale, avem nevoie mai mult ca oricând de reguli adecvate – şi de un arbitru care să impună respectarea lor. În faţa riscului crescut de anarhie globală, activismul curajos al Franţei şi Marii Britanii nu ar trebui văzut ca înlocuitor pentru o implicare americană. Dar mai există o asemenea implicare? Răspunsul e probabil că nu.
DOMINIQUE MOISI A SCRIS GEOPOLITICA EMOŢIILOR. COPYRIGHT: PROJECT SYNDICATE, 2011. WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG PODCAST (ÎN LIMBA ENGLEZĂ): HTTP://MEDIA.BLU-BRRY.COM/PS/MEDIA.LIBSYN.COM/MEDIA/PS/MOISI63.MP3
