Fiecare zi din Săptămâna mare, sau a patimilor- cum i se mai spune, are o însemnătate aparte. Pentru a fi marcate mai deosebit, seară de seară, peste tot satul răsună sunetul tocii. Peste tot satul se aude sunetul de neconfundat al scândurii de lemn lovită cu dibăcie de mâni pricepute. Aceasta are darul de a-i face pe creştini să trăiască mai intens Săptămâna Mare şi de a fi mai aproape de Dumnezeu, mai ales că din Joii Mari, nu se mai trag clopotele la biserici. Asta până în noaptea învierii când slujbele şi tradiţia dezleagă limbile clopotelor din bisericile din satele Banatului de Munte.
Ritmul se păstrează de sute de ani
În comuna Goruia din Caraş Severin, există un obicei special. Încă din seara de Florii, în timp ce în biserici încep slujbele, tinerii şi nu numai, se pregătesc de Paşte. De prin poduri sunt coborâte tocile vechi şi uscate, sau, în caz de nevoie se fac alte toci noi. ,,Acestea trebuie făcute din scândură de stejar sau frasin fiindcă lemnul lor are o rezonanţă aparte. Toaca este montată în grădină între doi pruni şi bărbaţii casei, de la cel ce abia se ţine pe picioare şi până la cel ce aplecat de ani abia mai poate ţine ciocănelele în mână, se bate toaca” spune Valentin Beţa .
Primul sunet se aude imediat după ora 18 când bat zvoanele la biserică, adică, se trag clopotele. La nici trei, patru minute, din alt capăt al satului se aude o altă toacă. Lor le răspunde un alt vecin de pe cine ştie ce stradă şi tot aşa, în nici jumătate de oră, satul răsune de bătaia tocilor. Este ca un fel de salut, de punere în gardă ca lumea să fie cu luare aminte fiindcă în lumea creştină se petrec lucruri mari. ,,La biserică este întrecerea cea mai mare fiindcă acolo sunt montate câte trei- patru toci şi în toate se bate frenetic după acelaşi ritm cunoscut de sute de ani: ,,Vine popa, vine popa, vine- vine- vine popa” şi tot aşa, ritmul se accentuează şi devine tot mai rapid, în funcţie de priceperea şi dexteritatea celui ce mânuieşte ciocanele din lemn.
Bătutul la toacă se ănvaţă din copilărie
Moşul Iova are peste 95 de ani şi bate şi el toaca. ,,Zgomotul acesta se aude până la porţile raiului unde sunt plecaţi bunii şi străbunii noştri. Ei îl roagă pe sfântul Pătru să deschidă numai de o palmă porţile ca să audă dacă pentru ei bate cineva toaca. Fiecare recunoaşte sunetul tocii din ograda lui, fiindcă- tocile astea sunt vechi de sute de ani de când este satul. De aia, în Săptămâna Mare, fiecare trebuie să bată măcar un pic în toacă, să-l audă cei plecaţi spre alte lumi şi prin aceasta, le dă semn că nu au fost uitaţi”. Florin Beţa, are 24 de ani şi trei nepoţi. Este mândru- nevoie mare, că în acest an ,,feciorii lui” vor bate toaca pentru prima dată. ,, Şi pe mine m-a învăţat tata şi fratele mai mare, tatăl puştilor ăstora, iar acum îi învăţ eu pe ei ritmul” spune tânărul în timp ce încearcă ciocanele. Cei mici fac repetiţii sau chiar învaţă să toace pentru a putea merge la cimitir în zorii zilei de joi când se tocă la mormintele celor dragi.
Preotul paroh Damaschin Tătaru, originar din Goruia, spune că ,,obiceiul bătutului tocii este vechi şi nu trebuie uitat. Şi au am bătut toaca, la fel copiii mei iar acum învaţă şi nepoţii. Dacă în alte părţi tradiţia s-a cam uitat, la noi în sat ea se păstrează neştirbită. Mi se umple inima de bucurie când seara peste sat se aude sunetul zecilor de toci care se iau la întrecere”. Seara coboară încet peste satul dintre dealuri străbătut de apa liniştită a Caraşului. Femei în straie cernite şi moşnegi în bastoane se îndreaptă spre biserică. Pe lângă ei trec în fugă copiii cu ciocănele de băgrin în mâini. Se grăbesc să prindă un loc la bătut toaca. Peste sat se aude toca- toca- toca.
