În America, modelul nostru, aflat se pare şi el în dificultate, sigur la altă scară decât România, ne atrage atenţia Dorin Tudoran, se discută în unele cercuri despre reducerea numărului de mandate ale congresmenilor la două, ca în cazul preşedinţilor. Nu ştiu dacă asta este o soluţie pentru ei, dar ştiu sigur că s-ar potrivi de minune României, unde clasa politică se eternizează în Parlament, cu tot uninominalul decis acum câţiva ani.
Ar trebui, poate, să începem prin a ne întreba de ce nu se admit mai multe mandate pen-tru preşedinţii de state democratice. Dacă ne uităm spre ţările cu preşedinţi pe viaţă, printre care cele arabe, unde se petrec primă-vara asta mari mişcări, înţelegem de ce.
În lumea democratică, oricât de bun ar fi un preşedinte, după două mandate i se spune mersi şi se caută altul. Ca nu cumva să avem noi Ceauşeşti, Honeggeri, ca să nu spun Brejnevi, Hitleri sau Stalini, modelele de neconfundat ale sistemului plurimandate. Dar argumentele care funcţionează în cazul preşedintelui pot fi invocate şi pentru deputaţi şi senatori. Sigur, puterea acestora nu este atât de întinsă pe cât este a preşedintelui, chiar într-un stat de drept, şi de aceea se va fi acceptat candi-da-tura la nesfârşit pentru parlamentari, refuzându-i-se, în schimb, acest drept întâistătătorului naţiei. E drept că, printr-o prezenţă mai îndelungată în parlamente, aleşii îşi pot exercita competenţele, atunci când ele există, mai bine decât dacă ar dispărea definitiv după două mandate.
Acelaşi argument poate fi invocat şi în cazul funcţiei supreme: păi, dacă omul se potriveşte atât de bine cu funcţia, atunci de ce să nu-l lăsăm să stea acolo mai mult timp, spre binele tuturor? Argument invocat adesea de ilies-cieni în favoarea idolului lor. Nu l-am auzit recent pe un prea vioi preot din Răşinarii lui Cioran şi ai lui Goga apreciind că, dacă dl Iliescu mai era şi azi la putere, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat? Ca şi cum aşa ceva ar mai fi fost posibil într-un stat democratic. În Statele Unite, congresmenii se eternizează, funcţia devine o profesiune, ceea ce-i face aproape intangibili, spun adepţii celor două mandate. Aşa o fi. Ceea ce e însă mai sigur este că la noi eternizarea în cele două Camere ale Parlamentului le aduce aleşilor beneficii frumoase, probabil din consultanţă à la Severin sau din lobby.
„Drumul spre servitute” ar fi, poate, barat dacă fiecare ales ar şti că are în faţă cel mult două mandate. Ca să nu mai vorbesc de faptul că în felul acesta, vrând sau nevrând ea, clasa politică ar trebui să se reînnoiască periodic. N-am mai avea senatori şi deputaţi pe viaţă, aşa cum nu avem preşedinţi pe viaţă. Şi care să constituie cu timpul un fel de castă separată, cu imunităţi nemeritate în faţa legii. Şi poate că această prevedere, introdusă în Constituţiile statelor de-mocratic, ar da un prim semnal că lucrurile se judecă în toate cazurile cu aceeaşi măsură. Adică de ce să trebuiască dl Băsescu sau dl Iliescu să se retragă, primul după două mandate, celălalt, în fine, după vreo trei-patru, dacă-l punem la socoteală şi pe cel provizoriu, în timp ce colegii dumnealor din Parlament au dreptul să se eternizeze acolo? Nu e o nedreptate? Este. Şi pentru că nu cred că e nimeni nebun să vrea să se renunţe la prevederea celor două mandate pentru preşedinţi, singura soluţie logică ar fi adoptarea ei şi pentru ceilalţi aleşi, deputaţi, senatori, chiar consilieri judeţeni şi locali. S-ar pune capăt, poate, în felul acesta şi puterilor nelimitate ale baronilor locali.
Nicolae Prelipceanu este publicist
