Tonul laconic al telegramelor WikiLeaks publicate de presa românească zilele trecute semnalează mai ales scepticismul diplomaţilor americani cu privire la reformarea rapidă a ţării – spre deosebire de începutul anilor 1990, când destui dintre ei sperau ca drumul României către modernizare să fie unul scurt. Dar partenerii lor de dialog de acum două decenii fie au dispărut, fie au căzut la pace cu oligarhii, astfel că discuţiile purtate de-acum cu personaje machiavelice gen Bogdan Chirieac şi Cozmin Guşă nu vor fi condus decât la rezerve şi mai mari în privinţa capacităţii ţării de a scăpa de morbul duplicitarismului.
Diplomaţii americani care obişnuiesc să călătorească mai mult prin ţară vor şti că există destui români cu însuşiri care în SUA le-ar garanta o viaţă prosperă. Este vorba de oameni independenţi, cu obiective bine definite, orientaţi către profesionalism şi excelenţă, care performează cel mai bine atunci când statul le dă suficientă liberate de mişca-re pentru a-şi putea dezvolta aptitudinile.
Americanii continuă să fie o naţiune dedicată valorilor familiei, iar religia ocupă un loc important în viaţa lor – pe când în UE 27 românii sunt cei care se demonstrează a fi, potrivit eurobarometrelor ultimilor ani, adepţii aceloraşi valori. Acest aspect explică, în bună parte, motivul pentru care şocul cultural al emigrantului român ajuns în SUA este deseori mai redus decât cel al românului plecat să-şi încerce norocul în Europa Occidentală.
În România zilelor noastre, ierarhia privilegiilor şi concentrarea de putere câştigă din ce în ce mai mult teren. Fenomenul – deşi a marcat Europa preponderent în trecut, vezi perioadele absolutismului monarhic şi comunismului – este, din nefericire, încă departe de dispariţie, fiind unul care însoţeşte, astăzi, social-democraţia atât timp cât se demonstrează în interesul şi beneficiul direct al influentelor grupuri obişnuite să facă afaceri cu statul. În acest caz, oamenii se descurcă şi/sau avansează preponderent în baza relaţiilor, nicidecum a performanţelor, muncii asidue sau a spiritului civic. Într-un astfel de stat, nu există nici grijă şi nici interes faţă de principiul isonomiei, al egalităţii în faţa legii – dimpotrivă, ceea ce primează este încrâncenarea reprezentanţilor elitelor politice şi economice de a se plasa deasupra legii.
Uneori, aleşii ajung să încalce normele elementare de conduită politică chiar şi în văzul unui public mai larg, nerestrâns doar la cel autohton. Dar indignarea europeană are, din păcate, limitele ei. Nici un caz fie şi vag comparabil cu cel al lui Bernie Madoff nu a ajuns încă în faţa unei instanţe europene, deşi delictele financiare ale gulerelor albe nu s-au oprit la porţile UE, ci s-au înmulţit şi pe teritoriul ei. Va veni, probabil, o vreme în care vom cunoaşte adevărata dimensiune a crizei bancare inclusiv în ţările-cheie ale zonei euro. Tind să cred că poziţia de ambasador al SUA la Bucureşti trebuie să fie una frustrantă. În România nu prea întâlneşti admiratori sinceri ai stilului de viaţă american. Plaiurile mioritice nu dispun de vocea unui Bernard-Henri Levy, Roger Scruton sau Vaclav Havel. În schimb, recunoşti de la o poştă pletora intelectualilor belicoşi, a căror ostilitate faţă de America a rezultat deseori din secarea unor surse de finanţare de peste Ocean. O mare parte a intelectualilor români preferă, între timp, să evoce splendorile Turciei sau să elogieze civilizaţia rusă… La nevoie vor ridica în slăvi chiar şi Liechtensteinul, câtă vreme exaltării lor publice îi urmează o amplă recompensă materială.
Surprinde şi nelinişteşte faptul că tocmai în Ardeal, regiune considerată decenii întregi drept una dintre cele mai occidentalizate ale României, scade numărul intelectualilor dispuşi să se mai identifice cu Occidentul. Dar unii dintre ardelenii cei mai eminenţi au preferat să se alieze, între timp, cu mogulii – recte cu personaje care au prosperat în baza unei conduite complet antitetice principiilor transilvănene despre onoare şi moderaţie. Astfel, ardelenii cu cele mai strălucite cariere în mediul universitar sau mass-media propovăduiesc astăzi potenţialele beneficii ce ar urma să decurgă din instalarea unui nou partid unic, USL, la putere.
Domnii Ponta şi Antonescu au ales, mai nou, să recurgă la rândul lor la stratagema preferată a politicienilor români ante- şi postdecembrişti – anume la alimentarea sentimentelor antimaghiare, cu alte cuvinte la plasarea minorităţii maghiare în prim-planul vieţii publice pentru a distrage atenţia de la propriile manevre cu certă tentă autocratică. Din nefericire, reacţia societăţii civile dinăuntrul şi dinafara Ardealului la acest demers a fost extrem de slabă comparativ cu poziţia intransigentă adoptată atunci când Vadim Tudor şi Gheorghe Funar au jucat aceeaşi carte. Acest aspect este nu doar dezolant, ci, poate, şi cel mai îngrijorător cu privire la viitorul ţării. Înclin să cred că în momentul în care Băsescu va părăsi scena politică a ţării, şi interesele americane în România se vor replia până când noii lideri, fie ei din rândurile USL, fie ale actualei coaliţii de guvernare, nu vor semnala clar Washingtonului că renunţă la făţărnicii à la Chirieac şi Guşă.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
