De câte ori aţi auzit sau aţi citit prin presa din România impozanta formulă „meciul ultimei speranţe”? Poate vă ajută câteva repere din trecut: Anglia – România, de la Campionatul European din 2000, România – Slovenia, barajul din calificările pentru Campionatul Mondial din 2002, Danemarca – România, preliminariile pentru CE 2004 sau România – Olanda, din cursa pentru CM 2006. Cu o singură excepţie, toate aceste jocuri decisive s-au terminat rău. Şi au trasat o traiectorie descendentă pentru „naţionala” României.
Cu toate acestea, avancronicile sau discursurile diverşilor oficiali nu au renunţat la tuşele groase şi la tentele apocaliptice. Acestea revin şi înaintea meciului de sâmbătă, Bosnia – România, contând pentru calificarea la CE 2012.
Jocurile importante sunt ca un catalizator pentru natura oamenilor de fotbal din ţară. Pregătirea acestor întâlniri este marcată tot timpul de critici, nostalgii, regrete, speranţe, expresii stereotipe şi şablonarde sau optimism neîntemeiat. Mesaje fragmentate în aşteptarea imprevizibilului. România vrea tot timpul să câştige, dar nu ştie exact cum. Cel puţin asta reise dintr-o discuţie realizată de romanialibera.ro cu trei personaje importante din fotbalul românesc: un fost campion al Europei, una dintre cele mai cunoscute voci dinafara gazonului şi un oficial al federaţiei.
Fundul în poartă şi jocul la ciupeală
„Eu sunt optimist. Echipa trebuie să intre pe teren motivată”, spune antrenorul care ducea Steaua Bucureşti spre victorie în Cupa Campionilor din 1896, Emerich Ienei.
Optimismul nu le-a lipsit românilor nici înaintea unor partide pe care le-au pierdut net din 2000 încoace: cu Italia, în preliminariile CM 2002, 0-3 în deplasare şi 0-2 acasă, cu Danemarca, în cursa pentru CE 2004, 2-5 acasă, cu Lituania, în grupele de calificare la CM 2010, 0-3 acasă şi cu Serbia, în aceeaşi competiţie, 0-5 în deplasare.
Ce le-a lipsit a fost – sugerează Emerich Ienei – atitudinea: „Trebuie să nu mai stăm cu fundul în poartă, ci să jucăm în terenul lor”.
Ce atitudine au avut „tricolorii” în unele meciuri decisive indică tot Ienei. Mai întâi, fostul selecţioner spune că „trebuie să câştigăm acasă şi să mai ciupim din deplasare”. Nu este însă niciun secret că jocul „la ciupeală” iese greu sau deloc atunci când nu mai ai demult în teren fotbalişti ca Gheorghe Hagi, Dorinel Munteanu sau Adrian Ilie. Apoi, Emerich Ienei spune că în această grupă „jocurile indirecte ne pot propulsa”. Totuşi, baza în alţii nu a ţinut pentru „naţională” în ultimul timp. Un exemplu: în preliminariile CM 2006, România prindea locul al doilea în grupă, şi implicit barajul, dacă Finlanda nu pierdea acasă cu Cehia, în ultima rundă; cehii au câştigat şi românii au rămas acasă.
„Ce pot să vă facă mai rău decât să vă bată”
Un alt minus al primei reprezentative este lipsa unei „reforme” la nivelul lotului, adaugă Emerich Ienei: „Eu i-am atenţionat că trebuiau să facă revigorarea după ce a preluat Răzvan Lucescu lotul naţional de la Victor Piţurcă. Dar pe finalul campaniei pentru CM2010, când oricum nu mai aveam nicio şansă, am ţinut prea mult la palmares, la dreptul de a rămâne în urna a doua valorică. Nu am aruncat în ape adânci jucătorii tineri şi am ratat refacerea lotului”.
Totuşi, veteranul Ienei, ajuns la 74 de ani, lasă să se înţeleagă că neîmplinirile din trecut nu ar trebui să-i descurajeze pe Mutu, Chivu şi compania. De asemenea, tehnicianul respinge discursul de genul „acum sau niciodată”.
„Unii spun că jucătorii trebuie să moară pe teren, să moară pentru antrenorul lor. Eu zic că trebuie să trăiască pe teren, să joace pentru ei, pentru cariera lor. Înaintea meciului cu Anglia de la CE din 2000, unde eu am condus naţională, le-am zis jucătorilor: ‘Ce pot să vă facă englezii mai mult decât să vă bată?!’ Şi-a mers, am câştigat meciul”, mai spune Emerich Ienei.
Reflexele comuniste
Pentru comentatorul sportiv Emil Grădinescu, sintagma „meciul ultimei speranţe” sună extrem de familiar.
„Era un banc pe înainte de 1990: ‘Un care beţiv se bălăngăneşte pe stradă e oprit de Poliţie. Miliţienii îl întreabă cum îl cheamă. Spune că nu ştie. Apoi îl întreabă unde stă. Răspunde din nou că nu ştie. În cele din urmă, îl întreabă ce an este. Atunci beţivul spune sigur pe el: Este un an hotărâtor!’. Era anul cincinalei şi omul reţinuse propaganda de partid. Aşa trăim şi noi de o vreme, în ani hotărâtori. Totul este decisiv: şi febra lui Mutu, şi necazurile lui Chivu”.
„Nu producem, nu creştem jucători”
Aceeaşi întrebare şi pentru Emil Grădinescu: „Ce ne lipseşte?”. Comentatorul răspunde: „Ar trebui să vorbim despre facem între aceste meciuri decisive. Avem o problemă de fond, nu producem jucători. În campionatul intern e un sistem săbatic de promovare a fotbaliştilor care exclude munca de durată. Managerii bagă astăzi banii şi vor mâine rezultatele, de asta apelează la jucători străini. Acum ce să facem? Să-i luăm la echipa naţională pe brazilianul Wesley sau pe ivorianul Traore?”.
Din raţionament în raţionament, Grădinescu ajunge la baza sistemului din fotbalul românesc: antrenorii de copii şi juniori.
„Pe timpul comunismului, antrenorii de juniori munceau de frică pentru că trebuiau să raporteze rezultate. Asta-i făcea să-şi vadă de treabă. Acum nu-şi dau silinţa. Avem puţini antrenori de juniori buni şi de asta nu producem. Acum iarăşi ne-a ajuns cuţitul la os pentru că nu ştim să ne creştem jucătorii”, spune Emil Grădinescu.
Exemple de „proastă creştere” în sensul descris de comentator sunt destule. E vorba fie despre jucătorii care nu şi-au atins potenţialul, precum Gabi Popescu, Cătălin Munteanu, Dennis Şerban, Sabin Ilie, Radu Niculescu sau Mihăiţă Pleşan, fie despre fotbalişti intraţi în impas la cluburile unde evoluează, ca Ciprian Marica, Claudiu Keşeru, Ciprian Deac sau Alexandru Ioniţă, fie despre jucătorii români care au fost adoptaţi de alte „naţionale”, precum Tomi Petrescu (Finlanda) sau Cristian Ponde (Portugalia).
Optimismul…
Grădinescu găseşte însă forţa să fie optimist: „Simt că obţinem un rezultat bun, dar să ştiţi că de obicei nu sunt aşa încrezător. Totuşi, acum cred că a venit moment să se mai spargă ghinioanele şi greşelile care n-au tras în jos”.
Recurentul optimism se regăseşte şi în rândurile reprezentanţilor Federaţiei Române de Fotbal.
„Îi văd pe jucători foarte optimişti şi degajaţi”, mărturiseşte directorul Şcoli Federale de Antrenori, Mircea Rădulescu, care însoţeşte delegaţia română în Bosnia.
…şi teama
Trecând prin truismele de tipul „vrem trei puncte”, „jucătorii înţeleg importanţa meciului”, „mizăm şi pe atac şi pe apărare”, Mircea Rădulescu ajunge să puncteze una dintre tarele fotbalistului român aflat în faţa „meciului vieţii”: frica prea mare de eşec.
„Nici nu m-am gândit ce s-ar întâmpla după un rezultat negativ. Dar sunt sigur că va lăsa urme mari de tot. Încărcătura meciului e atât de mare încât o înfrângere ar fi ca un knock-out la box”, conchide Mircea Rădulescu.
Fără îndoială, există adevăr în vorbele fostului selecţioner. „Knock-out” înseamnă, în limba engleză, şi „eliminare”. Iar dacă România pierde jocul din Bosnia, rămâne cu doar două puncte după patru meciuri, iar un Campionat European văzut la televizor devine aproape o certitudine pentru Mutu (31 de ani) şi Chivu (30 de ani). Fotbalişti care – fără nicio exagerare – îşi joacă în această campanie de calificări ultima şansă de a fi prezenţi la un turneu final.
