Duminică 20 martie, exprimând poziţia oficială a României în chestiunea libiană, Traian Băsescu a surprins încă o dată, abandonând cunoscuta şi populara imagine a preşedintelui-jucător în favoarea imaginii unui preşedinte-înţelept. A spus ce trebuia spus, cât trebuia spus, când şi cum trebuia spus: România respectă Rezoluţia 1937 a ONU şi, ca membră NATO, îşi va face pe deplin datoria.
Această austeritate cam milităroasă nu a plăcut tuturor şi unii au considerat că punctul de vedere prezidenţial ar fi fost tardiv şi neclar, prea sec şi prea puţin belicos. Dar, de această dată, preşedintelui Băsescu numai de retorică nu-i ardea.
Pentru a înţelege situaţia în toată gravitatea şi complexitatea ei, trebuie să plasăm Libia în contextul spaţio-temporal al Africii şi al ţărilor arabe. Constatăm imediat că lanţul revoluţiilor arabe a atras represiuni sângeroase nu numai în Libia, ci şi în Bahrain şi Yemen. Ciocniri violente între manifestanţi şi forţele de ordine soldate cu victime au loc şi în Siria, Maroc, Arabia Saudită, Iordania, Egipt. În Coasta de Fildeş e război civil între regimul dictatorului Gbagbo şi tabăra lui Alassane Outtara, preşedintele recunoscut de comunitatea internaţională.
În Somalia pacea e departe de a deveni o certitudine. Peste 5 milioane de morţi a făcut războiul din Republica Democrată Congo, provincia Kivu, unde au intervenit şi armate din Uganda, Rwanda şi Burundi. Supranumit Primul Război Mondial African, acest război continuă să ucidă prin foametea, traumele şi bolile rezultate, iar violenţa etnică tinde să se permanentizeze.
Tensiuni religioase şi etnice, bătălia pentru resurse, state eşuate, lupte tribale, dictaturi insuportabile, pauperizare extremă – cauzele pot fi diverse, dar consecinţele sunt aceleaşi: morţi, răniţi, violenţe sexuale, boli, foamete, milioane de refugiaţi, haos.Libia trebuie înţeleasă în contextul ei istoric şi geopolitic, iar decizia comunităţii internaţionale de a interveni pentru apărarea civililor şi a valorilor democratice constituie o sursă de speranţă.
Pe de altă parte, comunitatea internaţională este foarte divizată în problema intervenţiei militare în Libia. Deşi nu au folosit dreptul lor de veto pentru a bloca Rezoluţia 1973, Rusia şi China critică în prezent operaţiunile din Libia. Germania li se alătură, Italia de asemenea, deci nu există o unanimitate nici în UE.
„Odyssey Dawn” („Zorile Odiseei”). Numele operaţiunii militare din Libia sugerează un început, o nouă perspectivă în relaţiile internaţionale. Însuşi preşedintele Statelor Unite s-a declarat reticent în a recurge la forţa armată. Barack Obama a subliniat, în acelaşi timp, că America nu poate rămâne pasivă când un tiran spune propriului popor că va acţiona fără milă. Intervenţia militară este necesară în Libia pentru a proteja populaţia civilă. România poate fi un partener realist şi eficient, în limita posibilităţilor corect evaluate de preşedintele Băsescu.
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard din Statele Unite