Criticul literar Dan C. Mihăilescu îşi exprimă speranţa că vor dispărea „zonele de patologic” din lumea scriitorilor. Dihoniile şi dezamăgirile, precum memoriile lui Adrian Marino, cazul Petru Romoşan sau arhivele CNSAS – sunt printre subiectele textelor din volumul „Şi aşa mai departe?”.
„Am vrut să fie un fel de autoamăgire sau autoexorcizare, în speranţa că răutatea de-acum, duşmăniile care caracterizează viaţa literară nu se vor perpetua. De-aia am folosit şi un semn de întrebare, «Şi aşa mai departe?»”, a declarat Dan C. Mihăilescu pentru România Liberă. „Adică, va continua acest urât, ne vom duşmăni la fel de tare mai departe? Războiul dintre Polirom şi Humanitas se va duce mai departe, dintre Dilema şi Observatorul cultural, dihonia, dihotomia dintre Norman Manea şi Cărtărescu la Premiul Nobel… între Adrian Marino în război cu toată lumea literară? Adică toată zonele de patologic sper să dispară… Trebuie să dispară”, a mai adăugat criticul literar înainte de lansarea cărţii.
„O milă nesfârşită faţă de personajul Adrian Marino”
Criticul literar a şi publicat un text referitor la volumul de memorialistică scris de Adrian Marino şi lansat după cinci ani de la moarte, despre care spune: „…după ce am trecut, fireşte, prin furia iniţială şi după ce mi-am depăşit, nu fără o vagă senzaţie de greaţă, impulsurile de şarjare acidă, am observat că sunt brusc îmblânzit de o milă nesfârşită faţă de personajul Adrian Marino, ca şi faţă de nedreptatea supremă, pe care şi-a făcut-o, în posteritate, cu mâna lui. (…) Or, aşa ceva este un păcat capital, egal cu sinuciderea, aş zice”. Adrian Marino are epitete deloc măgulitoare pentru toţi autorii români, afirmând la un moment dat că Dan C. Mihăilescu ar putea intra „cu agresivitate în intimitatea vieţii mele mă umple, de pe acum, de oroare”.
Pornind de la episodul Adrian Marino, Dan C. Mihăilescu ne-a declarat: „Ştiţi cum este? Întotdeauna în viaţa literară – ca în viaţa artistică, în teatru, în film – domină invidia, conspiraţiile, părăsirile, adulterul, alcoolismul, toate viciile care sunt arhinormale la omul civil. Fără ele nu există farmecul vieţii, dar când ajung să determine criteriul estetic, când subtextul şi contextul ajung să domine textul ca atare, nu este în regulă”.
„Adică, încă suntem tâmpiţi”
În ce priveşte deconspirarea lui Petr u Romoşan de către CNSAS drept colaborator al Securităţii, la explicaţia că nu a vrut să clarifice mai devreme zvonurile pentru că „lumea românească nu este coaptă să afle cu adevărat multele adevăruri grave de dinainte”, Dan C. Mihăilescu a reacţionat prompt: „Adică, încă suntem tâmpiţi. Măi să fie! Chiar aşa de infantili, creduli, plastilinici să fi rămas?”. Pentru ca mai târziu să concluzioneze: „Câtă vreme oameni ca Nicolae Pleşiţă continuă să-şi exfolieze grandomania mârlănească, afirmând nesmintit că ei au fost coloana vertebrală a României, în vreme ce noi visăm să descoasem «povestea lui Mircea Dinescu» şi să mai aruncăm la coşul ghilotinei câteva capete de victime mai mult sau mai puţin inconştiente, nu vom face decât să ne plătim singuri execuţia şi să ne merităm destinul ovin”.
În acelaşi capitol scrie şi despre raportorii din dosarul Noica, care sunt „eşantioane de psihopatologie, de rea-voinţă şi invidie răzbunătoare”. Filosoful era turnat pentru că avea „mania de arhivar” sau pentru că îşi făcea poporul unul „lipsit de cultură – nişte ţigani”, dar şi pentru că aprecia că „la cea mai mică schimbare a echilibrului european, ungurii vor pune din nou problema Ardealului”.
„Oamenii scriu de plăcere. Sunt liberi”
Despre literatura de după ‘90, Mihăilescu crede că odată cu dispariţia epocii ceauşiste literatura s-a diluat şi că „în aceşti 20 de ani s-a revărsat răul dinăuntru. Nu cred că mai avem fătul acela mort pe care l-am avut în stomac până în 2005. O dată cu egoficţionarii s-a dat drumul la o altă paradigmă literară şi acum, încet-încet, literatura se decontextualizează şi oamenii scriu propriu-zis de plăcere. Sunt liberi”.
