Nu, construcţiile lor nu erau pateticele căsuţe de chirpici. Da, desigur, aveau diguri, cele mai puternice diguri din lume, şi nu tradiţionalii noştri – câţiva – saci de nisip. Bineînţeles, japonezii nu se cinsteau cu o bere la crâşma din sat, ca omu’ la vreme de inundaţii.
Dar nenorocirea, când e să vină, tot vine.
Oceanul a înaintat inexorabil. La dig s-a format acea incredibilă cascadă, care rostogolea continuu, ca pe nişte cutii de chibrituri, maşini, avioane, vapoare, bijuterii ale tehnologiilor ultraperformante, valori ale civilizaţiei în care trăim, în care credem şi de care suntem atât de dependenţi – gunoaie şi spumă perisabilă pe veşnicul ocean.
În mass-media urmează, evident, un tsunami de cuvinte în toate limbile satului planetar, defulare necesară fiecăruia şi tuturor, pentru că tragedia japoneză vădeşte limitele, vulnerabilităţile şi angoasele condiţiei umane dintotdeauna şi de pretutindeni, zbaterea noastră omenească între efemerul succes şi eşecul etern. Ultima teorie lansată de antropologi susţine că Atlantida nu ar fi doar un străvechi mit european: se pare că ar fi existat şi un tsunami ar fi şters-o de pe faţa pământului.
Fraza din titlu?… Aşa ceva nu putea veni decât din România, cum deja aţi dedus din jocul de cuvinte, posibil doar pe terenul limbii române. Autorul acestei fraze nu este vreun neonazist antipatic, nu! Este un tip OK, educat, deştept, informat, politicos, băiat bun, glumeţ, soţ şi tată model, care are succes şi o duce foarte bine… Cârcotaş la Prima TV. Cool!
Să-i spun eu că o asemenea frază nu se rosteşte în după-amiaza duminicii de 13 martie 2011? Îmi va explica, dezinvolt şi binevoitor, că emisiunea cu pricina a avut loc miercuri, 9 martie, înainte de cutremur, iar duminică s-a dat pe post doar o reluare. Varianta online este înregistrarea nemodificată a emisiunii, va adăuga.
Să-i spun atunci că o asemenea frază nu se rosteşte niciodată? Sau să îi argumentez, informându-l, de pildă, că ori de câte ori România a avut probleme Japonia ne-a ajutat?
Nu i-ar păsa câtuşi de puţin de argumentele mele! În România, NIMENI, NICIODATĂ, nu îl va deranja cu asemenea mofturi şi mă găsesc eu, româncuţa de la Harvard, să-i dau lecţii? Nici o grijă: nu mă interesează deloc persoana lui. Pe mioriticele plaiuri, abjecţia a devenit o poantă, o figură de stil, iar noi ne frângem mâinile că România nu prea mai are prieteni pe nicăieri şi cam toţi ne izolează ca pe nişte ciudaţi.
Sunt înclinată a crede că Japonia, oricât de crunt lovită de soartă, va rămâne tot Japonia, iar România va rămâne tot România.
Adică ei se vor reface şi vor scăpa, în stil japonez, de problemele lor. Dar noi, până atunci, în stilul nostru românesc, vom scăpa oare de problemele noastre, sărăcia, corupţia şi izolarea?
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard din Statele Unite.
