Dacă dictatorii nord-africani sunt marii învinşi ai protestelor populare din această iarnă, Al Qaeda poate fi numită „o mică învinsă”. Deşi liderii ei spirituali şi operativi au pornit încă din 2007 o campanie pentru răsturnarea regimurilor autoritare din zonă – propunându-şi să le înlocuiască cu teocraţii de tip Taliban – eforturile lor s-au dovedit lipsite de rezultate.
Mai mult: triumful maselor, compuse din forţe seculare, studenţi, femei, democraţi şi islamişti moderaţi, este o palmă pe obrazul organizaţiei teroriste – toate aceste elemente fiind, din punct de vedere ideologic, inamici declaraţi ai Al Qaeda.
Până acum, Al Qaeda nu a reuşit să ofere un răspuns coerent la evenimentele din Africa de Nord; într-un mesaj recent al organizaţiei, venit din partea adjunctului lui Bin Laden, Ayman Al-Zawahiri, acesta avertiza că „democraţia nu poate fi decât seculară şi deci non-religioasă”. În mod straniu, Al Qaeda pare să fie la fel de surprinsă şi depăşită de evenimente ca şi liderii ai statelor nordafricane. Şi este greu de crezut, afirmă Jason Burke în The Guardian, că o organizaţie aflată din punct de vedere intelectual atât de departe de populaţia pe care pretinde că ar reprezenta-o îşi va putea regăsi prea curând credibilitatea pierdută; relevanţa Al Qaeda în lumea arabă nu a mai fost de mult atât de scăzută.
Teroriştii, optimişti
Nu este de mirare că reprezentanţii Al Qaeda nu împărtăşesc această părere; astfel, se pare că mulţi dintre tunisienii şi libienii care luptă de partea forţelor islamiste în Irak şi Afghanistan se întorc acasă pentru a încerca să construiască acolo mult-visatul stat islamic. Abu Khaled, un islamist din Iordania care a luptat în Irak, este de părere că Al Qaeda va profita, în cele din urmă, de pe urma evenimentelor din Egipt şi Tunisia: „la urma urmei, cât se va schimba cu adevărat în Egipt şi celelalte ţări?”, întreabă el, adăugând că „mulţi dintre demonstranţi vor fi dezamăgiţi de rezultate şi vor realiza care este singura soluţie.
Totodată, analistul american Scott Stewart atrage atenţia asupra unui alt pericol; dacă în Egipt şi Tunisia au existat structuri care să preia puterea în momentul în care protestele populare au triumfat, în Libia asemenea structuri lipsesc cu desăvârşire. Acest vacuum al puterii care ar putea surveni în cazul căderii lui Gaddafi ar putea fi umplut de forţe islamiste cum ar fi Grupul de Luptă Islamic Libian (LIFG). Acest grup, întemeiat la începutul anilor ’90 de către veterani libieni ale războaielor din Afghanistan, Bosnia şi Cecenia, este un aliat al Al Qaeda şi are, după părerea lui Stewart, un număr mare de susţinători în estul Libiei – deşi Gaddafi a încercat să-i elimine pe liderii grupului în urmă cu câţiva ani. Stewart avertizează că, dacă islamiştii vor reuşi într-adevăr să facă din Libia o bază operaţională, atunci nu numai ţările vecine ar putea avea de suferit, dar şi Italia, care ar putea deveni un punct de infiltrare în Europa pentru teroriştii nord-africani.
Realitatea, mai puţin dramatică
În Benghazi, al doilea mare oraş din Libia ca număr de locuitori, şi care se află acum în mâinile forţelor opoziţiei, teoria lui Stewart ar fi probabil primită cu mirare. Comitetul revoluţionar care a preluat puterea nu este, cum ar fi de aşteptat, compus din autorităţile religioase ale oraşului, şi nici din membrii triburilor sau clanurilor principale, ci în cea mai mare parte din judecători şi avocaţi – un semn bun pentru viitorul Libiei; puterea aparatului judiciar – şi încrederea pe care oamenii o au în acesta – se dovedeşte, aşadar, mai mare decât cea politică sau religioasă.
Şi încă un semn bun: noul sediu al puterii din Benghazi, un fel de „stat major” improvizat al opoziţiei, se află în clădirea tribunalului. Cu privire spre Mediterană.
