După Tunisia şi Egipt, a venit rândul Libiei să se confrunte cu proteste şi lupte de stradă cpentru înlăturarea liderului, Moammar Gadhafi, de la putere. Potrivit celui mai recent bilanţ, citat de BBC, peste 200 de oameni şi-au pierdut viaţa săptămâna această, în revoltele din oraşele Benghazi, Al-Baida şi Darnah.
Preşedintele libian Moammar Gadhafi a ajuns la putere când avea doar 27 de ani, în urma unei lovituri de stat date în 1969, în oraşul Benghazi din vestul ţării. Liderul a condus atunci o echipă de militari şi a preluat instituţiile guvernamentale cheie, parte din planul său de a uzurpa monarhia naţională, potrivit CNN.
Deşi Gadhafi s-a confruntat de-a lungul timpului cu mai multe tentative de destabilizare a regimului său, Libia a părut să fie în ansamblu stabilă, ameninţările cu privire la o eventuală răsturnare a liderului fiind minime.
Toate acestea s-au schimbat însă în cursul săptămânii trecute, când zeci de mii de persoane au ieşit pe străzi, cerând sfârşitul guvernării lui Gadhafi. Coincidenţa sau nu, schimbarea a început tot în Benghazi.
În ciuda faptului că guvernul libian a respins cererile repetate ale instituţiilor media externe de a intră în ţară, menţinând un control drastic asupra comunicaţiilor, interviurile telefonice cu martorii de la faţa locului au arătat însă că cea mai mare opoziţie împotriva lui Gadhafi se înregistrează chiar în Benghazi şi că mişcarea de opoziţie de îndreaptă spre vest, în capitala Tripoli.
Gadhafi, pe urmele lui Mubarak?
Motivul pentru care Gadhafi este brusc ameninţat după decenii de guvernare puternică şi aparent stabilă rămâne însă un mister. Unul dintre factorii evidenţi este că Libia se învecinează cu Tunisia, unde protestele de luna trecută au dus la îndepărtarea de la putere a preşedintelui Zîne El Abidine Ben Ali, după mai bine de două decenii de putere.
La câteva săptămâni, o mişcare similară a contribuit la sfârşitul guvernării de 30 de ani a preşedintelui egiptean Hosni Mubarak.
Problemele cu care se confruntă Gadhafi nu sunt nici pe departe singulare. Protestatarii anti-guvern au apărut peste tot în lumea arabă, punând presiune asupra liderilor din Bahrain, Yemen sau Algeria. Libia este însă unică, în principal, prin personalitatea specială a liderului său: colorată, controversată şi puternică.
Gadhafi era căpitan în armata libiană când, pe 1 septembrie 1969, data menţionată că Ziua Revoluţiei în Libia, el şi alţi colegi au organizat o lovitură de stat şi au preluat controlul instituţiilor importante din Benghazi. Răsturnarea a fost finalizată în două ore, potrivit site-ului globalsecurity.org, un furnizor independent de informaţii legate de securitate.
La momentul respectiv, Washington-ul nu s-a opus operaţiunii. La scurt timp după aceea, Gadhafi s-a declarat unul dintre cei mai zgomotoşi şi aprigi duşmani ai Americii.
Până în 1972, Gadhafi a cerut musulmanilor să lupte împotriva Statelor Unite ale Americii şi Marii Britanii şi a promis sprijin revoluţionarilor negri din America. Anul următor, a lansat un program de „distrugere a ideologiilor importate, fie ele estice sau vestice”. În 1979, SUA a caracterizat Libia ca fiind sponsor al terorismului de stat.
Relaţia dintre cele două state s-a înrăutăţit în anii ‘80, când o aeronavă militară americană a doborât două avioane de vânătoare libiene. Presupusele atacuri ale Libiei în Sudan, sprijinul acordat guvernului Sandanista din Nicaragua şi implicarea în bombardamentul asupra unui club din Berlin nu au făcut decât să şocheze SUA şi preşedintele Ronald Reagan, care l-a numit pe Gadhafi un „câine turbat”. În 1988, 270 de oameni au fost omorâţi într-un bombardament asupra unui avion Pan Am 103 deasupra Scoţiei.
Un lider controversat şi instigator
În 1993 însă, Gadhafi a declarat pentru ziarul International Herald Tribune că urma să adopte o atitudine mai conciliantă faţă de afacerile externe. Liderul de la Tripoli l-a numit pe preşedintele SUA, Bill Clinton, „salvatorul lumii noi” şi a spus despre militanţii islamici că sunt „câini turbaţi” şi „terorişti”.
Clinton a continuat presiunile asupra Libiei, semnând o lege care impunea sancţiuni companiilor care investeau mai mult de 40 de milioane de dolari în industria petrolieră a acestei naţiuni. În 1999, Libia a acceptat să trimită suspecţii din cazul Pan Am 103 la un proces în Olanda, lucru care a dus şi la condamnarea lor, doi ani mai târziu.
Deşi cunoscut pentru comentariile nonconformiste, Gadhafi părea să evolueze într-un lider, cel puţin la nivel internaţional. În 2009, a fost ales şeful Uniunii Africane de către statele membre.
În acelaşi an, a ţinut un discurs la ONU. Totuşi, în cele 96 de minute, s-a dovedit a fi mai mult un instigator decât un diplomat. A abordat subiecte sensibile, cum ar fi asasinarea preşedintelui american John F. Kennedy sau crearea unui singur stat pentru israelieni şi palestinieni: Isratina. În plus, Gadhafi a acuzat ONU că nu a reuşit să prevină cele 65 de războaie din 1945 până la momentul respectiv.
A avut însă numai cuvinte de laudă pentru preşedintele SUA, Barack Obama. „Am fi mulţumiţi şi fericiţi dacă Obama ar putea fi preşedintele Americii pentru totdeauna”, a spus el.
Guvernarea libiană, „bazată pe frică”
În timp ce Gadhafi părea să preia un rol important la nivel global, ceilalţi actori de pe scenă politică mondială nu aveau prea multe informaţii despre ceea ce se întâmplă în Libia. Chiar şi când ONU, SUA şi alte ţări au început să aibă o atitudine mai îngăduitoare faţă de Libia, rapoartele au arătat că libetatea şi drepturile de bază au rămas în principal restricţionate de guvernul Gadhafi.
„Nu s-a schimbat”, a spus Fouad Ajami, profesor de studii internaţionale avansate la Şcoală Johns Hopkins. „Este un monstru, iar libienii suferă din această cauză„, a adăugat el.
Guvernul a menţinut un control strict asupra comunicaţiilor, restricţionând orice ştiri care îl criticau pe Gadhafi sau pe colegii săi. Săptămâna aceasta, autorităţile au oprit până şi accesul populaţiei la Internet, motivând „utilizarea necorespunzătoare a serviciilor de telecomunicaţii”.
Disidenţa politică internă a fost în mare măsură strivită în mod violent. Moftah, un protestatar anti-guvernare, a spus că Gadhafi „se bazează mereu pe frică”, având în spate o reţea amplă de agenţi de informaţii, poliţie secretă şi alţi aliaţi. „Te face să îţi fie frică de propria familie sau de prieteni. Îţi spune că oamenii lui sunt peste tot”, a mărturisit Moftah. În ciuda acestor lucruri, oamenii au avut acum curajul să se ridice împotriva lui Gadhafi.
Dacă protestatarii libieni vor urma scenariile din Tunisia sau Egipt rămâne de văzut. Dacă vor reuşi acest lucru, vor trebui să depăşească cultul personalităţii, atât de prezent în aceste naţiuni. Spre deosiebire de Egipt însă, Libia nu are constituţie, instituţii sau alte mecanisme care să sprijine o nouă conducere.
Naţiunea şi liderul său sunt un întreg. „În Libia, nu există nimic dincolo de Gadhafi şi cercul său restrâns”, a explicat Dirk Vandewalle, profesor la Universitatea Dartmouth din SUA.
