„Am mers acasă deşi mama nu mai vroia să mă vadă, nu mai vroia să ştie nimic de mine. Când m-a văzut mi-a spus: nu mai eşti copilul meu, îmi pare rău că te-am născut, prefer să cresc un câine decât pe tine. Mă gândeam oare pentru ce mai trăiesc, ce şanse mai am? Nu mai aveam pe nimeni, nu aveam un loc unde să pun capul să dorm. Atunci s-a întâmplat ceva cu mine, mi s-a frânt inima am început să plâng cum nu am mai făcut-o niciodată. M-am dus la geamul din bucătărie, am urcat şi am vrut să mă sinucid, era singura soluţie. Am vrut să sar, să pun capăt la tot, la suferinţa celor din jurul meu, la nenorocirea mea. Si am auzit două voci, una îmi spunea să sar să termin cu totul şi alta îmi spunea că mai sunt şanse pentru mine „, povesteşte Cătălin (29 de ani) care a fost dependent de droguri timp de opt ani.
Lupta pentru supravieţuire
Prima ţigară cu heroină a fumat-o la 17 ani din curiozitate, pentru ca toţi băieţii din gaşca lui o făceau. Dupa un an a trecut la injecţii pentru că deja se obişnuise cu drogul şi nu îi mai simţea efectul. Prietenii lui l-au încurajat şi îi spuneau că efectul e mai puternic pentru că „heroina ţi se ducea direct în creier”.
Treptat a pierdut tot: familia, prietenii şi singurul lucru care i-a rămas erau drogurile. „Eram conştient de starea în care te aduce drogul, te uiţi în oglindă, vezi cum arăţi, apoi vezi că nu mai este nimeni în jurul tău. Familie, prieteni, nimeni nu vrea să stea lăngă un hoţ, un tâlhar, un mincinos, cineva care nu ştie cum să facă numai să îţi fure banii, să te înşele pe orice cale şi atunci începi să te pierzi.”
Şi-a dat seama că trebuie să renunţe la ele, dar era mult prea tarziu. A fost internat de patru ori la dezintoxicare, a mers la rude, a plecat din ţară, s-a izolat în casă, orice pentru a scăpa de drog, dar nimic nu a funcţionat. Părinţii îl dăduseră afară din casă pentru că se săturaseră şi credeau că nu vrea să renunţe la droguri aşa că noua sa locuinţă era o scară de bloc.
Din fericire, viitorul lui Cătălin s-a schimbat când i-a intâlnit pe cei de la fundaţia Teen Challenge care l-au ajutat şi de trei ani a renunţat total la droguri. Dar din cei aproape 20.000 de toxicomani ce există numai în Bucureşti, nu mulţi ajung să aibă un final fericit. Majoritatea ajung la închisoare, se sinucid sau mor de la o supradoză.
Prea puţine centre de tratament post-cură
În cazul dependenţei de droguri, un ajutor specializat este necesar pentru că oricât de motivat ar fi, un toxicoman nu poate să renunţe singur la acest obicei. În România există centre de dezintoxicare precum renumita secţie de la spitalul Obregia, însă nu sunt suficiente pentru numărul mare de toxicomani care au nevoie de ajutor. Iar după termenul limită de o lună în care primeşte ajutorul necesar, un dependent ajunge din nou pe străzi şi de foarte multe ori se reapucă de droguri.
În plus, tratamentul primit la centrele de dezintoxicare din spitale nu este suficient pentru o recuperare totală deoarece un dependent are nevoie de un sprijin psihologic îndelungat. „Tratamentul dependenţei implică obligatoriu psihoterapia, care are ca scop creşterea abilităţilor consumatorului de a face faţă situaţiei complicate în care se află şi ameliorarea tensiunilor interioare care intreţin consumul. Uneori dependenţa poate fi tratată fără medicamente, însă niciodată fără psihoterapie, deoarece riscul recăderilor este mult mai mare”, explică psihiatrul Emilian Voiculescu.
În această situaţie a fost şi Cătălin care se reapuca de droguri după ce ieşea de la Obregia. Patru vizite s-au derulat după acelaşi tipar: se interna, primea tratamentul dureros, dar necesar după care se reîntorcea la viaţa din care nu lipseau drogurile. ” Când am mers pentru a patra oara acolo, nu îmi mai făceam nici o speranţă. Mă gândeam numai unde o să mă duc când o să plec de acolo, nu îmi făceam speranţe că o să mă fac bine, deşi asta îmi doream”.
El spune că recuperarea fizică se realizează mult mai repede decât cea psihică, iar impedimentul principal pentru care nu a putut să renunţe la dependenţă a fost „în mintea lui”. „Când vezi unde ai ajuns, îţi doreşti să te laşi şi fizic te recuperezi repede, dar problema este psihică, mi-am dat seama după foarte mult timp, după ce am ajuns aici, la centru , că nu am cum să fug de mine unde era problema. Nu puteam să fug de ea, am plecat din oraş, din ţară şi am găsit droguri şi acolo, aceeaşi heroină. Nu ai cum să fugi, ai nevoie să realizezi tu că ai o problemă.”
Mulţi dintre foştii pacienţi ai clinicelor de dexintoxicare spun că acolo se oferă un ajutor destul de minimalist pentru că „doctorii îşi fac slujba, zi de zi, opt ore şi la un moment dat nu mai au nici un interes”, după cum spune unul dintre foştii dependenţi. Şi la ieşirea din spital, traficanţii de droguri îi aşteaptă cu dozele gata pregătite.
Singura cale prin care dependenţii au o şansă să scape definitiv de acest obicei nociv este să urmeze un alt program de reabilitare imediat după ce ies din spital. Din păcate, astfel de centre se găsesc foarte greu în România şi majoritatea sunt clinici private. „Ei trebuie să apeleze la serviciile unor centre care oferă şi cazare, unde vor fi supravegheaţi 24 din 24 pentru că dacă nu urmează un astfel de program se vor reapuca de droguri”, spune Viorel Moldovan, director administrativ al asociaţiei non-guvernamentale „Alianţa pentru Lupta Impotriva Alcoolismului şi Toxicomaniilor”.
În Bucureşti exista un centru post cură pentru dependenţii de droguri la spitalul Bălăceanca, dar s-a desfiinţat în 2006 şi a fost înlocuită cu o secţie pentru dependenţii de alcool, potrivit doctorului Cristina Popescu.
Adulţii pot merge la centrul construit de asociaţia Teen Challenge la 30 de kilometri de Bucureşti, în comuna Grădiştea, dar pentru copii nu există alternative. Tocmai cei care sunt mai predispuşi consumului de droguri, adolescenţii au parte de mai puţin ajutor decât adulţii pentru că „se consideră că ei sunt preluaţi de familii sau instituţii de stat”, spune doctorul Corina Ciobanu de la Spitalul Alexandru Obregia – Secţia de Neuropsihiatrie Infantilă. Însă de multe ori ei nu au parte de ajutorul necesar pentru a se reabilita şi astfel devin adulţii de azi care încearcă să îşi refacă viaţa.
„După 10- 14 zile de tratament copii dependenţi de droguri sunt externaţi şi preluaţi de familii sau de centrele de stat. Succesul tratamentului depinde de ce le oferă acestea, dacă participă la tratarea afecţiunilor psihice pentru că este destul de uşor să se reia consumul de droguri în situaţia în care la orice colţ de stradă este un dealer”, spune Corina Ciobanu. Ea spune că şi copii ar trebui să beneficieze de centre care să le ofere programe de reabilitare pentru mai mult timp, dar în România asemenea instituţii nu există.
Pacienţii- studenţi
La clinica Teen Challenge apărută acum patru ani, tinerii dependenţi de droguri nu sunt priviţi ca pacienţi, ei sunt nişte „studenţi”. În timp ce urmează programul de un an al fundaţiei, „studenţii” devin o adevărată familie, izolată undeva, lângă un lac mare, departe de anturajele nocive care le-au distrus viaţa.
Ei au o casă, un pat, mănâncă, învaţă, se joacă împreună şi au parte de tot suportul necesar pentru a trece peste dependenţa lor. Iar pentru majoritatea, programul centrului funcţionează şi reuşesc să se lase de droguri. „Băieţii care au terminat programul duc o viaţă bună acum, ori au rămas aici pentru a-i ajuta pe alţii, ori au plecat şi s-au angajat. Unul din ei chiar lucrează la Poliţia Comunitară, a ajuns poliţist din fost dependent. Alţii au mers la o şcoală biblică”, spune unul dintre angajaţii centrului, fost toxicoman care s-a decis să rămână în organizaţie pentru a-i ajuta pe alţi băieţi.
Centrul pare mai mult o tabără pentru tineri decât un centru de reabilitare, un loc în care 16 băieţi au ales să îşi schimbe viaţa. Ei încearcă să treacă peste perioada în care puteau să trăiască doar după ce îşi luau doza zilnică şi acum zâmbesc sincer pentru că „centrul ne-a redat viaţa şi speranţa”, după cum spune unul dintre tineri.
Fundaţia merge săptămănal la centrele de dezintoxicare din Bucureşti sau pe străzi, în locurile unde îi găsesc pe tinerii dependenţi de droguri, pentru a le arăta că există o alternativă şi a-i ajuta. Dar nu toţi au şansa de a intra în programul Teen Chellenge, ei trebuie să dea un interviu, iar principalul criteriu de selecţie este motivaţia, potrivit psihologului de la centru Valeriu Costea. Sunt aleşi cei care demonstrează că sunt determinaţi, motivaţi şi îşi doresc cu adevărat să se lase de droguri.
Intrarea în program are şi o taxă de 500 de lei pe lună, dar aceasta este mai mult o donaţie. „Este o sumă mică când te gândeşti cât costă pe lună tratamentul fiecăruia- cam 1000 de euro. Dar nu ţinem la ea, cum am putea să facem asta când sunt şi băieţi cu familii care trăiesc cu 700 de lei pe lună, cum ar putea ei să îşi permită să plătească banii ăştia? Cred că acum, din toţi băieţii, doar trei îşi permit taxa, ca donaţie „, spune Cătălin Baciu, directorul centrului.
Programul este construit pe cinci faze, iar primele şase luni sunt cele mai dificile pentru că tinerii nu au voie să ia contact cu prietenii, cu anturajul lor şi cu viaţa de pe stradă. Doar după această perioadă li se permite să meargă acasă, în week-end pentru a încerca să îşi repare relaţia cu familia.”În primele luni mi-a fost greu, aveam constant gânduri să plec, mă gândeam că după 2-3 luni mi-am revenit şi pot să mă descurc singur, dar am ales să rămân. La început asculţi că nu ai încotro, însă cu timpul îţi dai seama că principiile sunt foarte bune şi ţi le însuţeşti. Când am mers pentru prima dată acasă părinţii aveau încredere în mine, nu mai ascundeau banii şi acum am o relaţie bună cu familia, chiar mai bună decât înainte să mă apuc de droguri. Aici mi-a revenit speranţa, dorinţa de a trăi, m-am schimbat, mă comport diferit, gândesc diferit”, spune cu zâmbetul pe buze Cătălin.
Cursurile din program sunt dezvoltate după Biblie, iar regulile stricte nu permit violenţa , dimpotrivă „în momentul în care un student este violent, înjură poate fi eliminat din program”, spune unul dintre angajaţi.
ONG-ul reuşeşte să supravieţuiască din donaţii şi sponsorizări pe care le primeşte mai ales din străinătate sau de la asociaţii creştine. Iar rezultatele muncii acestor oamenii se văd în cei câţiva tineri care vorbesc cu lacrimi în ochi de perioada lor de dependenţă şi cu zâmbetul pe buze de noua lor viaţă, fără droguri. Ei sunt cei care se trezesc la 6:30 dimineaţa, citesc Biblia, vorbesc deschis despre orice, în timp ce mulţi alţi tineri care nu au fost atât de norocoşi poate fac ultimul pas de pe marginea unui pervaz sau îi rănesc pe cei dragi pentru a primi doza necesară.
Pentru stat, salvarea dependenţilor înseamnă mai mult programe de prevenire a consumului sau a transmiterii de boli. Există centre ambulatorii, unde dependenţii pot merge pentru tratament sau să primească seringi sterile, dar după câteva ore ei se întorc acasă sau pe străzi unde iau contact din nou cu drogul.