Creşterea unei fetiţe în zilele noastre aduce multe griji pentru mame: imaginea de sine, depresiile, tulburările de alimentaţie şi, desigur, cultura, care le învaţă pe femei că frumuseţea chipului şi a trupului este importantă în viaţă. Fetiţele cresc înconjurate de stereotipuri care mai târziu pot ajunge să le afecteze viaţa.
Peggy Orenstein lucrează pentru ziarul New York Times şi a scris mulţi ani despre fete şi dezvoltarea lor psihologică într-o societate care le bombardează cu stereotipuri. În cea mai recentă carte a ei, „Cinderella Ate My Daughter” („Cenuşăreasa mi-a mâncat fetiţa”), Orenstein povesteşte despre strădania ei de a-şi creşte fiica în această societate. „Eram îngrozită de gândul că voi avea o fetiţă,” spune ea despre vremea când era însărcinată. „Îmi spuneam că sunt expertă în comportamentul fetelor, dar dacă nu eram pregătită?”
Mania prinţeselor poate deveni foarte uşor un complex – cu toate că se descurcă bine la şcoală, fetele îşi formează o imagine idealizată despre „alesul inimii lor” după modelul lui Făt-Frumos, vor să aibă hainele cele mai frumoase şi cresc cu ideea că fiecare fetiţă este o prinţesă unică în felul ei. Nimic mai neadevărat în privinţa faptului că fiecare este deosebită, dar raportat la valorile care contează de fapt: încredere, inteligenţă, creativitate.
Sigur că oricărei femei îi place să i se spună că este frumoasă şi fiecare este frumoasă în felul ei. Atunci când se uită însă la o păpuşă Barbie, multe femei văd doar ceea ce nu sunt. Păpuşa Barbie, jucăria de suflet a atâtor fetiţe din lume, este imaginea idealizată a femeii: blondă, cu ochi albaştri, cu un corp perfect şi care poate fi orice îşi doreşte: balerină, asistentă medicală, om de ştiinţă etc. Barbie poate fi unul dintre motivele subconştiente pentru care multe adolescente aleg să îşi schimbe culoarea părului sau să urmeze cure de slăbire.
Cum ar putea însă femeile să nu urmeze aceste stereotipuri când încă de la naştere băieţii au o faşă albastră, iar fetiţele una roz? Cum să îţi protejezi fiica atunci când societatea o judecă şi o formează după stereotipurile pe care încerci să le eviţi?
Peggy Orenstein povesteşte că atunci când şi-a dus fetiţa, pe Daisy, la grădiniţă, era îmbrăcată într-o salopetă şi avea o gentuţă cu locomotiva Thomas (n.a. – personaj din desene animate). În mai puţin de o lună încerca să o convingă pe Daisy să poarte pantaloni când ea îşi dorea „o rochiţă de prinţesă” cu pantofi cu toc asortaţi. Cauza era societatea: de la mamele care îşi lăsau fetiţele să poarte rochiţe de prinţesă la grădiniţă până la vânzătoarea de la magazin, care i s-a adresat lui Daisy cu „Bună, prinţesă”.
„Nu e vorba de faptul că prinţesele nu îmbogăţesc imaginaţia fetelor,” spune Orenstein. „Dar în cultura actuală, cuvântul prinţesă devine altceva. Nu mai este vorba despre „cine-i cea mai frumoasă din ţară” ci despre cine e cea mai Paris Hilton, cea mai Kim Kardashian.”
Adică cea mai superficială, cea mai narcisistă şi cea mai provocatoare. Ce se întâmplă însă atunci când prinţesele cresc? Răspunsul este Miley Cyrus, care nu poate fi numită tocmai un model pentru fete.
Studiile arată că fetele nu au fost niciodată mai presate să fie „perfecte” ca în zilele noastre: adică nu numai să ia note maxime la şcoală, ci şi să arate bine şi să se îmbrace după ultima modă. Cu cât mai multă mass-media consumă, cu atât mai mult încearcă să fie frumoase şi sexy. Un studiu efectuat la Universitatea din Minnesota arată că numai privitul reclamelor timp de 1-3 minute poate avea un impact negativ asupra stimei de sine a fetelor.
Orenstein recunoaşte că nu este mama perfectă, dar este mândră că ştie să spună „nu”. „Oamenii mă întreabă: «Nu te simţi ca şi când i-ai spăla creierul fetiţei tale pentru că nu o laşi să aleagă ce vrea?» Dar nu există o alegere. Disney nu îţi dă de ales.”
