Spitalul şi tribunalul sunt cele două locuri unde nu e bine să ajungi. Când nu ai altceva de ales, spitalul pare mai bun decât tribunalul. Ba chiar, spitalul e o salvare de tribunal, cel puţin un timp.
Ce-i drept, spitalul te poate salva şi de un ordin care nu-ţi convine, dacă eşti militar, vezi piciorul în ghips al fostului general Stănculescu, de la revoluţie. Sorin Ovidiu Vîntu, unul dintre personajele cele mai toxice ale vieţii publice româneşti, şi-a fracturat şi el ceva când a fost vorba să se ducă la tribunal să explice cum şi de ce l-a ajutat pe infractorul gata condamnat Popa să trăiască şi să mituiască pe alte meleaguri. În paranteză fie zis, acest Popa ar fi trebuit de mult să fie după gratii româneşti, dacă am fi crezut declaraţiile publice făcute ba de unul, ba de altul, încă de la sfârşitul anului trecut. Desigur, rotula fragilă a lui Vîntu a rezistat foarte bine când cu afacerile care i-au adus lui Popa (de ce nu şi iniţiatorului afacerii?) binemeritaţii ani de închisoare. Aşa cum sănătatea sa, a lui Vîntu vreau să spun, a rezistat şi când culegea banii de la banca aceea fantomă, cu mâna altcuiva, ca-ntotdeauna. Nu-i vorbă că acum nu mâna e cea care s-a betegit, ci, dimpotrivă, piciorul. Orice, numai să existe o scuză credibilă pentru absenţa de la tribunal.
Pe de altă, dar în fond aceeaşi- parte, aţi băgat de seamă cum vin la tribunal, când vin, marii învinuiţi? Cu un cortegiu întreg de inşi din familia spirituală a celor de pe vremuri de pe Calea Victoriei, care-i asigurau securitatea lui Ceauşescu. Atunci îi plăteau partidul şi guvernul, acum îi plăteşte fiecare mare bişniţar în parte, dar banii tot de la dvs. vin, de la noi, luaţi fie printr-o bancă- fantomă, fie printr-un fond de investiţii falimentat la timp, după ce manipulatorul şi-a retras fondurile. Aşa că, din acest punct de vedere, revoluţia a sfărâmat un mare Ceauşescu în ceauşeşti mai mici, unii făcuţi chiar cu bani de la aceeaşi sursă, ori din conturile ăluia. Nu vă trec fiorii atunci când se mai dă o dată sau de douăzeci de ori înaintarea lentă, cu pas de înmormântare, a cortegiului de vreo zece gealaţi care-l conţin, ca pe un sâmbure de mare preţ, pe Vîntu? Arabul care a fugit în vasul cu oi mai avea şi un accesoriu, referitor, fireşte, tot la sănătatea sa firavă, batista cu care se ştergea frecvent pe faţă, că aşa credea el că fac oamenii bolnavi de cancer în ultima fază, cum pretindea acum nu ştiu câţi ani că e.
Pe vremuri exista o vorbă, azi uitată, ca şi cele două cuvinte- cheie ale ei: să dai cinstea pe ruşine. Acum nu se mai dă cinstea, că nu e, pe ruşine, că nici asta nu e. Acum se dă procesul pe boală. Cât ţine. Chiar aşa, cât ţine? Câţi ani sau câte luni poţi să duci de nas un tribunal pentru că ţi-ai rupt vreo falangă sau ai un certificat, fals, slavă Domnului, de cancer? Că dl acela de la Piteşti a făcut un atac cerebral sau un infarct e explicabil şi îl compătimesc, aşa cum compătimesc orice fiinţă care suferă. Dar dacă învinuirile sunt reale, atunci ce să mai spui, spui să-i dea Dumnezeu sănătate, dar şi tribunalul pedeapsa meritată, nu? Că la infarct ar trebui să ne gândim cu toţii încă de când ne bate vreun gând sau vreun şef să facem o ilegalitate care, finalmente, ne poate duce în puşcărie, după eventuale vizite mai lungi sau mai scurte pe la spital.
Obiceiul de a te scuti de justiţie cu preţul unui certificat medical se practică demult – chiar pe vremea „toarăşului”, „toarăşi” mai mici se internau în spital când le venea rândul la critica „tovărăşească”. Pe-atunci, se practicau mai ales bolile psihice pentru asta, deşi în după un asemenea certificat te cam lingeai pe bot de vreo nouă funcţie în partid sau stat. Lasă că atunci, ne-o poate mărturisi şi a şi făcut-o, doctorul Ion Vianu, psihiatria ţinea loc şi de tribunal pentru vini imaginare, adică de opinie. Deci cele două instituţii fundamentale ale acestui stat, şi ale altora, dar în alt fel, au mers mână-n mână de multă vreme.
O poveste de altădată despre un înalt demnitar român cu manifestări ciudate spune că, fiindu-i descrise unui mare medic străin, acesta ar fi întrebat ce funcţie are domnul respectiv în statul român. Iar când ar fi auzit răspunsul, că e prim ministru, parcă, dacă nu mă înşel, ar fi exclamat: „Fericită ţară, care poate rezista cu asemenea prim-ministru”. Şi ar fi diagnosticat nu ştiu ce soi de nebunie gravă, poate demenţă senilă, poate altceva. Azi nu se mai duce nimeni la psihiatri străini să le descrie ciudăţeniile de comportament ale demnitarilor noştri. Iar cei de aici le pot vedea de câte ori poftesc, chiar şi la televizor. În schimb, o ameninţare serioasă cu tribunalul poate furniza pe loc un pacient serios unui spital românesc. Tribunalul răspândeşte un virus, dar unul atipic, care produce orice boală, de la nebunie la fracturi de oase, trecând prin infarcturi reale sau atacuri cerebrale. Ce să facem în cazul ăsta? Să desfiinţăm poate tribunalele, ca oamenii să nu mai sufere? Sau poate să desfiinţăm tâlhăria organizată care guvernează mare parte din ţara asta? Spitalele au început să fie desfiinţate. Dacă vrea cine ştim noi se vor desfiinţa şi tribunale. Numai tâlhăria nu se va desfiinţa niciodată.
