Ultima „recomandare” a strategilor şi analiştilor occidentali pentru ţările central şi est-europene este să se ferească de un nou boom al creditării. Măi să fie! De parcă ar depinde numai de ele şi de parcă asta ar fi adevărata problemă!
În faţa crizei care a devastat pur şi simplu Europa Centrală şi de Est, cu excepţia notabilă a Poloniei, dar cu osebire România şi ţările baltice, care au fost puse literalmente la pământ, strategii şi analiştii occidentali – care stătuseră absolut impasibili în anii anteriori, când creditul promovat fără noimă de către băncile vest-europene făcea adevărate ravagii în aceste ţări, ba chiar şi cochetaseră cu prezumtivele virtuţi ale respectivelor credite pentru promovarea dezvoltării în Estul Europei – au întors foaia ca să nu pară ridicoli şi au început să caute ţapi ispăşitori. După asidue căutări, au găsit principalul vinovat: creditul în valută, care apăruse ieftin în perioada de avânt a ţărilor cu pricina şi de apreciere a monedelor lor naţionale, dar a cărui rambursare a devenit atât de costisitoare în perioada ulterioară de criză şi de relativă devalorizare a monedelor locale!
Dar, vai!, un asemenea ţap ispăşitor nepersonalizat, precum şi plasarea responsabilităţilor în spinarea contractanţilor de credite ce se dovediseră neglijenţi în evaluarea consecinţelor îi absolvea pe adevăraţii vinovaţi: băncile vest-europene care dăduseră creditele şi care făcuseră profituri babane de pe urma acestora! De parcă aceste credite veniseră din ceruri, de pe la Tata Noe, şi nu fuseseră date de cineva în deplină cunoştinţă de cauză şi deci cu responsabilităţi precise – anume băncile occidentale, care puseseră banii la dispoziţie pentru creditarea fără noimă.
Dl Bas Bakker, director al Departamentului pentru Europa Emergentă din cadrul FMI, mai face acum un pas şi iată ce spune, altfel savant: „Ţările care au avut cele mai pronunţate boom-uri de creditare în anii de dinaintea crizei sunt în prezent cele care se confruntă cu cea mai anemică revenire”.
A descoperit dl Bakker, ca să nu spunem FMI-ul însuşi, secretul lui Polichinelle! De parcă nu se văzuse cu ochiul liber că, acolo unde creditele acordate prevalent pentru consum de subsidiarele băncilor occidentale fuseseră împinse mai abitir peste limite, ravagiile produse dezarticulaseră mai profund economia pe plan intern (între consum şi producţie) şi o vulnerabilizaseră la cote mai grave pe plan extern (între importuri şi exporturi), mai ales dacă această creditare pentru consum din import avusese loc în ţări fără o articulaţie cât de cât solidă de economie reală.
Este vorba îndeosebi de ţările baltice şi, ca exemplu de departe cel mai relevant prin dimensiunile ţării, de România. Iată de ce, spune acum dl Bakker, „este importantă prevenirea izbucnirii unei noi perioade de boom a creditelor”. Păi, ce dracu’ să facă în acest sens ţările implicate?! Căci nu prea depinde de ele! Noroc că, din cauza restanţelor în creştere, preopinenţii, adică băncile occidentale, au pus ele însele frână creditării.
Altfel, dacă ne-am lua după sfaturile dlui Bakker – respectiv monitorizarea mai atentă a băncilor, reducerea volumului de împrumuturi în valută şi menţinerea unor dobânzi scăzute -, ţările cu pricina ar avea falimentul bine pregătit. Chiar să nu ştie FMI însuşi că sistemele bancare din ţările respective sunt controlate tocmai de băncile occidentale, care fac aici tot ceea ce vor şi dau credite în ce monede vor şi la dobânzile pe care le vor?! Oricum, în România asta este situaţia! Dacă nu doarme cumva de grija lor, de ce dl Bakker nu sfătuieşte ţările în discuţie să interzică creditul de consum, căci până la consum aceste ţări au nevoie de producţie, iar băncile străine, dacă vor să le facă un bine, atunci să finanţeze investiţiile, şi nu consumul pe pieţele lor.