Alături de revoluţionari, securişti sau militari, la incidentele izbucnite pe 21 decembrie 1989 în Capitală au participat şi…şoferi de autobuz. „Fără voia noastră”, după cum precizează Aurel Ţipel, unul dintre cei care au trăit Revoluţia la volan. Într-un interviu acordat pentru „România liberă” în proiectul „2112 – poveşti despre Revoluţie”, fostul şofer recunoaşte că nu a băgat maşina în garaj de teama de a nu fi dat afară. Însă – pentru că apoi şi-a înfruntat spaima provocată de focurile de armă şi de haosul general – Aurel Ţipel consideră că a făcut un gest curajos, „eroic” chiar.
„Eram cu frica în sân. Să auzi pe lângă tine rafale, gloanţe şi tu să duci călătorii cu autobuzul…E o responsabilitate mare. De asta eu aş numi curajul şoferilor care au ieşit atunci pe traseu eroic”, este fraza cu care Aurel Ţipel ar putea foarte bine să-şi înceapă memoriile. O afirmaţie cu atât mai marcantă cu cât aparţine unui om cu totul obişnuit.
Puloverul gri
Vine la interviu îmbrăcat cu un pulovăr gri care lasă se se vadă doar gulerul cămăşii albastru-deschis. E o asemănare prea evidentă ca să nu fie menţionată: aduce aminte de ţinuta cu care se afişau Ion Iliescu, Petre Roman sau Mircea Dinescu în zilele Revoluţiei la Televiziunea Română.
Domnul Aurel i-a văzut atunci şi precis i-a păstrat în memorie. Altfel nu ar descrie începutul Revoluţiei ca pe o „convulsie socială gravă”, mişcare „spontană”, marcată de „vandalism”.
Explică însă că şi-a pregătit discursul de acasă, trecând pe foaie ce şi cum îşi aminteşte. Dar firea sa prevăzătoare nu îl scuteşte de emoţii. Cuvintele ies puţin gâtuite şi îşi frânge mâinile tot timpul:
„Pe 21 decembrie, am transportat spre Piaţa Palatului oameni din întreprinderi care mergeau să asiste la discursul lui Ceauşescu de la Comitetul Central. La dus, toată lumea era liniştită. Nu se gândeau ei că atunci o să înceapă căderea lui Ceauşescu”.
„Aveam două fete de crescut, nu puteam să plec acasă”
Aurel Ţipel conducea pe traseul nord – centru, ceea ce însemna că trebuia să ajungă în Piaţa Romană.
„Când au început violenţele, o parte din şoferi au băgat maşinile în garaj şi au fugit acasă. Eu n-am făcut aşa pentru că nu puteam să-mi permit să mă trezesc dat afară. Aveam două fetiţe de întreţinut, una de 12 ani şi alta de 3 ani”, continuă fostul şofer.
„La bariere, armele erau îndreptate spre mine”
Respecta traseul, dar făcea foarte puţin curse. În centru era oprit de manifestanţi, iar la marginea Bucureştiului dădea peste barierele organizate de Miliţie şi Armată.
„Nu puteam să trec până nu se urcau în maşină să legitimeze lumea. Vă daţi seama în ce stare puteam să fiu când mă apropiam de bariere şi armele erau îndreptate în primul rând către mine, că eram şofer?!”, se confesează Aurel Ţipel.
Totuşi, spune că alţi colegi de la volan au trecut prin momente mai grele.
„Am auzit că, pe 22 sau pe 23, Nicu Ceauşescu a fost adus cu forţa la Televizune cu un autobuz. Şoferul a fost obligat să-l transporte de oameni care îl voiau pe Nicu Ceauşescu acolo. Mi s-a spus chiar că, la un moment dat, fiul dictatorului a fost tăiat de cineva din maşină. Iar ceilalţi strigau ‘Nicu este aici, fiul lui Ceauşescu e aici!’. Şoferul ştia, vă daţi seama cum se simţea el?!”, întreabă iarăşi fostul conductor RATB, încercând în permanenţă să atragă simpatie către cauza şoferilor.
„Mă temeam de civilii cu arme”
Se întoarce la propria poveste. Spune că nu îi era frică de militari şi miliţieni cât se temea de civilii înarmaţi: „Am transportat oameni care urcau în autobuz cu puşca pe umăr şi cu încărcătorul pus. Eu îmi spuneam: ‘Aştia nici nu ştiu să folosească arma. Pot să tragă şi să mă omoare’. Dar n-aveam curaj să le zic nimic!”.
Pe unii dintre acei civili îi auzea vorbind despre planul de bătaie: „Ziceau că atunci când o să audă focuri de armă o să tragă şi ei în direcţia aia. După tot ce văzusem credeam că e război civil, război adevărat”.
„Ceauşeştii nu trebuiau împuşcaţi”
Gândindu-se mai bine, mărturiseşte că nu înţelegea ce se petrecea în Bucureşti şi în ţară. Vâltoarea evenimentelor de atunci l-a făcut să-şi spună că execuţia cuplului Ceauşescu era necesar pentru ca „lucrurile să revină la normal”.
Dar în prezent nu are niciun dubiu că împuşcarea Ceauşeştilor a fost un păcat: „Sunt om creştin crescut de părinţi creştini şi vă zic că trebuiau să-i judece pe drept şi să-i trimită la puşcărie. Cred că poporul român îşi dă seama că nu era neapărată nevoie să fie împuşcaţi”.
„În ’89 a ieşit bine. Acum e rău”
În acest moment al discuţiei, Aurel Ţipel se încruntă puţin şi îşi strânge pumnii butucănoşi, de om venit de la ţară. Are părul albit aproape total, ceea ce îi dă o mai mare autoritate când spune că „viaţa pe care o trăim acum e aproape la fel de rea ca înainte”.
Totuşi, nu eşuează într-un discurs al nostalgicului clasic. Preferă următoarea concluzie: „A fost un lucru bun că s-a terminat cu dictaura, dar e rău că ţara asta a avut nişte ţeluri care nu s-au realizat”.
Poveste de la Mineriadă
Aurel Ţipel a prins la volan şi Mineriada din 13-15 iunie 1990. „Atunci n-am mai respectat traseul. Mergeam unde-mi ziceau minerii. Erau aşa de mulţi că umpleau autobuzul. Stăteau pe scări, în faţă, şi se ţineau atât de tare de oglindă de credeam că o să cadă cu tot cu ea. Mă luau transpiraţiile, să mi se facă rău. Atunci chiar că mi-a venit să las maşina şi să plec”, îşi aminteşte.
Dar a continuat să conducă. Iar minerii, să dea ordine: „Unii m-au pus să opresc la Piaţa Presei. S-au dat jos şi s-au întins pe iarbă să mănânce. Nici lor nu le-am zis nimic. Am fost respectuos. Oricum vorbeau ei cu mine şi îmi spuneau că au venit la Bucureşti să ne scape de golanii de la Universitate”.
Nici după mai bine de 20 de ani fostul şofer nu ştie cui să dea dreptate. Pe de o parte, spune destul de convins că „minerii chiar au făcut curat” după protestatarii din Piaţa Universităţii, oameni care „probabil nu aveau ce să facă acasă, tăiau frunză la câini”. Pe de altă parte, recunoaşte că ortacii „i-au bătut rău de tot”, dar conchide că aşa se întâmplă „când ajung civilii să facă ordine în ţară”.
În fine, deşi nu îl învinovăţeşte pe Ion Iliescu pentru anunţul făcut către „oamenii de bine”, are totuşi o nelămurire: „De ce Iliescu nu s-a adresat direct Poliţiei şi Armatei să facă ordine?”.
O viaţă de şoferit
Aurel Ţipel, în vârstă de 61 de ani, pensionat de aproape doi ani, a început să lucreze pentru serviciul de transport în comun din Bucureşti când avea doar 21 de ani, imediat după ce terminase Armata. La Bucureşti a venit din comuna nemţeană Ion Creangă.