„Pentru ce mai stau oamenii în companii în vremuri de criză?” este o întrebare pe care şi-o pun atât recrutorii, cât şi angajatorii. Nu mai este nevoie de survey-uri (sondaje) ca în anii de efervescenţă economică, când nu ştiam cum să ne fidelizăm salariaţii.
Instituţiile financiare sunt cele mai calme din acest punct de vedere, deoarece nu numai că s-au asigurat de fidelizarea salariatului prin contractarea de credite, dar l-au blocat în beneficiile aferente acestora. Luate în calcul, aceste avantaje cântăresc suficient de greu în decizia de schimbare a locului de muncă. Aşadar, cu sau fără măriri salariale, care, după cum ştim, nu motivează pe o durată mai mare de 3 luni, angajaţii stau în companii pentru siguranţa achitării ratelor la timp.
La polul opus, ceea ce îi poate determina pe aceiaşi salariaţi să-şi rişte această siguranţă este atmosfera de lucru total neproductivă care pluteşte în multe din companiile mari.
Timpul irosit în întâlniri fără rezultate palpabile, în care se diluează conceptul proiectului, la care se adaugă un management deficitar şi, poate, nu întâmplător, o luptă surdă pentru putere care nu înseamnă recunoaştere profesională.
Din acest punct de vedere, oricare din persoanele întâlnite în diverse instanţe au ceva de împărtăşit. Motivele pentru care ar părăsi compania sunt fie echipa care numai poate face faţă atacurilor şi presiunilor, dar mai ales şeful care o coordonează.
Şi, atunci, mă întreb, de climatul şi eficientizarea resurselor, aşa stabile cum se prezintă în vreme de criză, se mai ocupă cineva? Ce priorităţi au şefii de departamente, dacă nu acţionarea pârghiilor prin care membrii echipei să fie mai stimulaţi să aducă rezultate într-un climat de lucru plăcut? Nu de alta, dar efectele crizei se vor atenua, iar constrângerile financiare nu vor fi suficiente pentru a bloca o candidatură valoroasă să aplice la concurenţa multinaţionalelor sau la firmele mai mici care valorizează individualitatea şi autenticitatea salariatului.
