Sâmbătă seara, Florin Şerban ar putea să-şi completeze colecţia de premii obţinute cu pelicula „Eu când vreau să fluier, fluier” cu cel pentru categoria „European Discovery”, înmânat de Academia Europeană de Film. Premiile oferite în cadrul European Movie Awards (EFA) sunt echivalentul Oscarurilor americane.
Eşti român… dar şcolit şi crescut în stilul cinematografic american. Dacă este să te defineşti ca regizor, eşti american sau român?
Florin Şerban: Sunt român şi ca suflet, şi ca inimă şi spirit. Şi mă bucur că e aşa. Ca regizor nu ai naţionalitate. Apoi, şcolit într-ale filmului am fost mai întâi în România, am terminat UNATC-ul în 2002, secţia Regie Film. Apoi am ajuns în State.
Care au fost primele diferenţe pe care le-ai sesizat între şcoala de film americană şi cea românească?
F.Ş.: Eu pot să vorbesc doar de şcoala la care am fost eu, Columbia University, şi de felul în care se studiază film acolo. În restul Statelor Unite… nu ştiu. Terminasem aici deja, am mai stat un an, apoi am plecat. Diferenţele sunt mari şi nu în avantajul şcolii noastre. Ar fi multe de spus, dar mă opresc la una singură: acolo, şcoala e un loc unde poţi şi trebuie să greşeşti, în timp ce aici suntem prea ocupaţi cu altele – orgolii, politică, demonstraţii de forţă.
Şi totuşi, la nivel de „programă”, ce se studiază în Statele Unite şi ar trebui studiat şi la noi?
F.Ş.: Faţă de Statele Unite, la noi lipsesc două lucruri: scenariu în mod serios şi sistematic (în special structuri narative şi dramaturgie) şi arta actorului. Lipseau din curriculum atunci când eram eu în şcoală. Sper că nu mai e aşa. Scenariu se făcea, dar foarte emoţional şi după ureche sau cu pretenţii schematice absolut nejustificate.
În Europa, „Eu când vreau să fluier, fluier” a fost primit foarte bine, dovadă stând cele două premii obţinute la Berlin. Cum a fost el primit de marea audienţă?
F.Ş.: A fost primit bine într-adevăr, însă doar la nivel de festival. Până acum nu a avut premiera nicăieri cu excepţia României şi Republicii Moldova. De-acum va începe. Săptămâna viitoare va avea premiera în Suedia, apoi, în ianuarie, în Statele Unite şi aşa mai departe.
S-a bătut foarte mult monedă pe faptul că în filmul tău ai folosit deţinuţi. A fost o idee de marketing, pentru că te aşteptai să facă „buzz” pe piaţă sau nu te-ai gândit la acest aspect?
F.Ş.: Dacă încerci să anticipezi reacţia pieţei şi să faci alegeri de ordin artistic, după astfel de concluzii eşti sortit, ca artist, dezastrului. Alegerea a fost din considerente exclusiv artistice. Acum pare o idee bună, fiindcă a reuşit, când am venit însă cu ideea asta lumea nu era atât de încântată.
Pe lângă deţinuţi, actori amatori, ai ales şi doi tineri debutanţi – George Piştereanu şi Ada Condeescu. Cât de greu a fost pentru tine să „îi creşti” pe toţi?
F.Ş.: Nu i-am crescut. Toţi, amatori, începători sau maeştri, au venit cu foarte, foarte mult „de-acasă”. Într-un film nu poţi să „creşti” un actor. Poţi cel mult să îl aduci în situaţia în care îşi dă seama el singur ce comori poartă înăuntru. Pentru acest proces e nevoie însă de deschidere, încredere şi curaj din partea ambilor. Nu e o aventură în care pleci singur. George era foarte talentat de când a intrat pe uşă prima oară. Eu nu am făcut altceva decât să îl ajut să scoată o parte din ce avea înăuntru la suprafaţă. O parte. George este un actor cu resurse formidabile şi sper că le va gestiona aşa cum trebuie. La fel şi Ada.
Acum, filmul are şi două nominalizări la European Movie Awards. Cum este să fii în aceeaşi categorie cu câştigătorul Leului de Aur („Lebanon”) şi cu un alt câştigător de la Berlin („Die Fremde”)?
F.Ş.: E bine. Am văzut „Lebanon” şi mi-a plăcut mult. L-am cunoscut şi pe regizor, ne scriem şi a rămas să ne întâlnim în Estonia.
Şi, are de ce să-ţi fie frică de un concurent ca „Lebanon”?
F.Ş.: Filmul nu e un pericol pentru „Eu când vreau să fluier, fluier”, aşa cum nici „Fluier” nu e un pericol pentru „Lebanon” sau pentru oricare altul din cursă. Un film nu devine mai bun după un premiu. Un premiu exprimă o opţiune de moment a unui juriu format din oameni. Oameni cu gusturi diferite, din culturi diferite, cu experienţe şi istorii diferite. Apoi, mai intervin aspecte de moment, presiuni, politică de festival etc. E foarte relativ şi subiectiv. Nu e ca la un meci de fotbal sau ca la 100 m unde cel care înscrie mai multe goluri sau cel mai rapid câştigă. Poţi să ai un film excelent şi să pleci fără nimic.
Ce părere ai de concurenţii lui George la categoria cel mai bun actor, printre aceştia aflându-se şi Ewan McGregor?
F.Ş.: E un lucru nemaipomenit că George a fost nominalizat la categoria cel mai bun actor european. E un lucru foarte mare pentru orice actor. Dacă mai punem la socoteală că e vorba de un tânăr de 21 de ani, la primul lui rol în film…. Dacă vă uitaţi pe listele din anii trecuţi şi vedeţi cine a fost nominalizat şi cine a câştigat veţi fi surprinşi să vedeţi la ce categorie e George. Ewan McGregor. E un actor extraordinar, dar sincer cred că performanţa lui George din „Eu când vreau să fluier, fluier” e mai puternică decât a lui Ewan McGregor în „Ghost Writer”.
Cinematografia românească a dat multe filme bune în ultimii zece ani, însă majoritatea tratează subiecte sociale, drame. De ce nu crezi că se face şi o comedie românească bună? A murit umorul românesc?
F.Ş.: S-a făcut. „A fost sau nu a fost” e o comedie excelentă.
Dar ştii că marele public s-a obişnuit cu comedii americane, în care umorul este expus altfel…
F.Ş.: Nu sunt critic de film. Mie mi-a plăcut mult filmul, cred că surprinde un dulce-amărui cu o delicateţe şi cu o dragoste rar întâlnite în cinema, nu doar la noi şi afară. Cred că e foarte aproape de sufletul nostru.
Bănuiesc că după lansarea filmului şi participarea la diverse festivaluri, te-ai gândit şi la un nou proiect cinematografic. Pe când un nou film?
F.Ş.: E greu de spus. Scriu la un scenariu, dar nu ştiu când voi termina. Eu scriu încet, revin, şterg. Acum sunt implicat foarte tare în Şcoala de Actorie pe care am deschis-o. E un proiect extraordinar care pe mine mă împlineşte personal.
Ce va trata noul tău film?
F.Ş.: E într-un stadiu foarte incipient. Ştiu doar că va fi o poveste de dragoste. Am scris trei variante până acum şi le-am aruncat la coş. Urmează a patra, a cincea… La „Eu când vreau să fluier, fluier” au fost în jur de 30, deci mai am de lucru.
Câţi cursanţi ai avut la deschiderea şcolii?
F.Ş.: Au fost în jur de peste 110 candidaţi pentru 24 de locuri, împărţiţi pe două grupe. Întreaga concepţie asupra actoriei e una diferită. E o metodă… maieutică dacă vreţi. Aproape oricine poate deveni actor, condiţia e să fie deschis, să îşi expună emoţiile şi să îşi dea jos masca. Să fie real şi autentic. E o dinamică cu totul specială căci în aceleaşi grupe sunt oameni cu slujbe şi copii acasă, tineri actori, foşti deţinuţi. Cred că toţi au ceva de câştigat dincolo de actorie din lucrul ăsta. Toleranţa e doar unul dintre ele.
Vei folosi absolvenţi ai cursurilor pentru viitoarele tale filme? De ce?
F.Ş.: Da, fără doar şi poate, voi folosi. Am folosit aceleaşi metode în lucrul la „Fluier” şi au dat rezultate excelente, nu văd de ce aş schimba. Mă simt foarte bine în zona asta. Astfel, pentru mine simpla experienţă de lucru în platou cu actorul devine una spirituală. Şi pentru ei, la fel. E o incursiune periculoasă înspre interior, către lucrurile pe care le ascunzi, le-ai uitat sau către lucrurile de care te bucuri singur. E o probă de cunoaştere de sine, întâi, şi de generozitate, în final.
