Ca foarte adesea, în cazul lui Crin Antonescu se dovedeşte că problemele de imagine apar pe probleme de substanţă a omului.
Călin Popescu-Tăriceanu este importator de maşini, iar Dinu Patriciu, petrolist şi mogul. Crin Antonescu, profesor de istorie. Cum se leagă asta de liberalism? Mult mai puţin decât în cazul unui Tăriceanu sau Patriciu. Dacă e să privim în spate, înţelegem mai bine ceea ce e Crin Antonescu prin faptul că actualul preşedinte al PNL, la începuturile sale, a trecut prin Partidul Alianţei Civice. E, cu alte cuvinte, unul din „bonjuriştii” (în sens bun) politicii româneşti de după 1990, care a fost atras în politică de idealuri civice comune Estului în anii ’80 şi, în acelaşi timp, de farmecul discret al burgheziei unuia din cele două partide istorice reapărute cu drepturi depline după 1990.
Nimic interzis şi nici condamnabil în toate acestea. Dar Antonescu, dacă are ceva substanţial de propus, trimite prin biografie mai curând în zona idealurilor etice şi civice ale Chartei 77 a lui Havel. Simptomatic, sloganul de la prezidenţiale al profesorului, „România bunului-simţ”, îl rezumă destul de bine ca aspiraţie, dar n-a convins.
E Antonescu un politician fără viitor, aşa cum spun cei care-l detestă? Rămâne de văzut. Deocamdată, e clar doar că acesta trebuie să-şi concilieze propriul trecut cu formaţiunea pe care o conduce. În principiu, asta se mai poate rezolva, la 51 de ani, cu ajutorul viitorului. Dar problema lui Antonescu, în momentul de faţă, e că e un fel de preşedinte fără de partid. Sau un preşedinte de partid
virtual.
