România trebuie să se pregătească să trăiască într-o Europă în care relevanţa NATO pentru garantarea securităţii sale va dispărea. Axa Paris-Berlin-Moscova nu ne lasă decât o opţiune: Statele Unite.
Bună dimineaţa şi bun venit în secolul 19! Începând de azi, prima zi a summitului „istoric” al NATO de la Lisabona, ne aflăm într-o altă realitate şi într-un alt timp geopolitic decât până ieri. Summitul este într-adevăr „istoric”, dar este istoric din alte motive decât cele pe care le invocă oficialii NATO şi liderii politici. Nu e vorba de lansarea unei noi Alianţe, mai eficientă, mai suplă şi cum mai scrie în fluturaşii publicitari de promovare a evenimentului, ci de exact opusul ei: recunoaşterea decesului oficial al „Occidentului” în calitate de concept strategic şi militar şi transformarea NATO într-un club politic UE-Rusia, cu participarea extraordinară a Americii.
Într-un fel, era inevitabil. Dispariţia Uniunii Sovietice, inamicul din timpul războiului rece, a făcut din NATO victima propriului succes. Războaiele din Balcani au scos la iveală slăbiciunea Europei în materie militară, iar războiul din Afganistan a adâncit prăpastia dintre SUA şi aliaţii europeni. Faptul că nu au putut contribui semnificativ la victoria împotriva talibanilor şi, ulterior, la stabilizarea ţării sau faptul că unii dintre aliaţi s-au arătat incapabili ori au refuzat să lupte în vreme ce alţii suportau majoritatea pierderilor nu a ajutat la consolidarea Alianţei. Unii comentatori văd chiar o ironie a istoriei în faptul că NATO moare acolo unde a murit şi Uniunea Sovietică, în Afganistan. Irakul a fost însă primul moment cu adevărat de criză în sânul Occidentului. Înainte de a se afla că nu există arme de distrugere în masă, ţări precum Franţa şi Germania au dat semnalul că sunt împăcate cu eventualitatea şi că nu erau dispuse să apere în Irak „principiile” pe care le apăraseră în Kosovo. A urmat Spania, care a dovedit că un atac terorist poate descuraja politica unei ţări europene.
Şi apoi este „problema” Rusiei. Venirea la Kremlin a lui Putin şi a echipei sale de foşti ofiţeri KGB a anulat şi slabele progrese democratice şi în materie de stat de drept care fuseseră făcute pe vremea lui Elţin şi a aşezat Rusia pe calea fermă a unui regim autoritar ce supervizează un capitalism de stat cvasifascist. Cu toate acestea, ţările occidentale au închis ochii la abuzurile şi închiderea societăţii ruse de dragul accesului la gaze şi materii prime ieftine. Democraţia, statul de drept, drepturile minorităţilor, economia de piaţă au dispărut ca norme care guvernează relaţiile bilaterale: realpolitik. Rezultatul a fost o ruptură şi mai mare între Aliaţi, care s-a văzut la summitul de la Bucureşti, unde Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy au apărat cu dinţii statu quo-ul, refuzând Planul de Acţiune pentru Aderare (MAP) Ucrainei şi Georgiei, recunoscând, implicit, dreptul de veto al Moscovei în afacerile NATO.
Rezultatul a fost invazia Georgiei câteva luni mai târziu şi revenirea de facto la politica sferelor de influenţă din secolul 19, cunoscută drept „concertul european” şi care s-a înecat în masacrul primului război mondial. Această împărţire va fi oficializată mâine, o dată cu invitaţia adresată Rusiei de a participa la scutul antirachetă. Deja un studiu publicat recent de European Council of Foreign Relations vorbeşte despre o arhitectură de securitate europeană realizată în cadrul unui dialog trilateral UE-Rusia-Turcia. NATO lipseşte. Dar UE nu înseamnă chiar Europa celor 27. Merkel i-a făcut promisiuni lui Medvedev în privinţa politicii UE fără să se consulte cu nimeni şi nu este lipsit de importanţă simbolică faptul că preşedintele rus nu a acceptat invitaţia secretarului general NATO la Lisabona, dar a acceptat-o pe cea a cuplului Sarkozy-Merkel.
Desigur, americanii nu vor dispărea din regiune pentru că au interese în zona Orientului Mijlociu, pe care trebuie să le apere, şi scutul antirachetă de administrat. Cu toate că „resetarea” Administraţiei Obama şi dispoziţia Casei Albe de a oferi Rusiei prezumţia de nevinovăţie nu sunt o sursă de optimism, pentru România consolidarea alianţei cu Statele Unite rămâne cea mai bună opţiune de securitate în faţa axei Paris-Berlin-Moscova. Deşi ar fi o altă ironie a istoriei ca, după ce am scăpat de trupele ruseşti pe vremea comuniştilor, să ne trezim cu militarii ruşi pe teritoriul românesc în calitate de „consilieri” roind în jurul instalaţiilor scutului la care sunt invitaţi să participe.
