De când PSD a decis că introducerea unei impozitări progresive va constitui punctul forte al unei eventuale reveniri la guvernare, toţi cei ce dau pe de lături de capitalism în ţara asta – său măcar aşa au ei impresia! – s-au năpustit să desfiinţeze impozitarea progresivă, pe de o parte ridicându-şi în slăvi abordările pretinse de dreapta pe care s-ar situa şi cu care ar fi incompatibilă o asemenea impozitare, pe de altă parte lăudând virtuţile impozitării liniare (aşa-zisa cotă unică) şi, în sfârşit, insistând şi iar insistând asupra păcatelor unei impozitări progresive.
În orice caz, poate spre dezamăgirea celor care pun, eventual, pasiune în dezbaterea subiectului, trebuie arătat din capul locului că, după cum a evidenţiat experienţa însăşi, adoptarea unui sistem sau a altuia n-are în România nici o legătură cu o cântărire publică adecvată a argumentelor şi a contraargumentelor, fiind determinată doar de interesele de grup sau chiar personale ale celor ce ajung să decidă politic. Şi să fie clar, tot din capul locului, că nici soarta bugetului şi nici – ba chiar cu atât mai puţin – dezvoltarea ţării nu depind cumva de sistemul progresiv sau liniar de impozitare, ci de multe alte lucruri care, dacă nu se schimbă, degeaba se trece de la un sistem de impozitare la altul. Aşa cum s-a întâmplat, de altfel, în urmă cu câţiva ani, când s-a trecut de la un sistem de impozitare la altul!
Celor care, fie de-o parte, fie de alta, caută să găsească virtuţi sau păcate, după caz, nu le putem decât aminti că, în cele peste două decenii de capitalism clientelar, România a dus-o prost de tot în îndelunga perioadă de impozitare progresivă, trecând atunci la mustaţă de o încetare de plăţi externe, şi că a clacat complet apoi, în perioada mai scurtă a impozitării liniare, fiind acum pe marginea prăpastiei, nemaivorbind de faptul că a trebuit să le ia „fizic” oamenilor din câştiguri! Semn că dezastrul economic din România n-are legătură cu sistemul de impozitare, hibele aflându-se în alte părţi.
Dintr-o imensă listă de argumente faptice că aşa este, ne vom opri aici doar asupra câtorva.
Cântăreţii cotei unice ridică întru slava acesteia, poate înainte de toate, ipoteza că ar sprijini motivaţia muncii. Cum dracu’ se face atunci că de departe cel mai mare exod de români în vârstă aptă de muncă spre străinătate a avut loc tocmai în perioada cotei unice? Şi este vorba de milioane de oameni!
În partea opusă, menestrelii impozitării progresive prezintă ca virtute principală a acesteia împărţirea mai echilibrată a rezultatelor muncii, ceea ce ar împiedica polarizarea excesivă a societăţii! Cum dracu’ se face atunci că marile averi din România au fost făcute tocmai în perioada impozitării progresive şi că „băieţii deştepţi” ai perioadei cotei unice au depus doar eforturi disperate de a le egala?! Întrebarea este una retorică. Pentru că ştie şi Grivei că averile din România şi scârboasa polarizare socială nu provin nici din sistemul de salarizare, nici din cel al afacerilor, ci din furt, îndeosebi din furtul din avutul şi banul public, furt absolut indiferent la sistemul liniar sau progresiv de impozitare.
Şi pentru că şi evaziunea fiscală a fost indiferentă la sistemul de impozitare, duduind pe vremea amândurora, o singură întrebare mai rămâne: care dintre cele două sisteme de impozitare a contribuit mai mult la sănătatea bugetului şi la dezvoltarea ţării, aspecte în legătură cu care se îmbulzesc să ne convingă partizanii şi criticii lor? Păi, în perioada impozitării progresive, România a avut mai mult creşteri economice negative decât pozitive, iar în perioada cotei unice s-au înregistrat şi creşterea economică cea mai înaltă, dar apoi şi cea mai formidabilă cădere. Creşterea a fost generată de creditarea externă a consumului din import, iar căderea – de încetarea acestei creditări. Ambele, deci: nici o legătură cu cota unică! Dacă menestrelii ei s-au grăbit să pună creşterea economică respectivă pe seama cotei unice, rămân fără grai dacă îi întrebi cumva de ce nu s-a opus cota unică imediat ulterioarei căderi a economiei? Evident însă, cântăreţii impozitării progresive n-ar putea scăpa prilejul politic de a-şi difuza aria! Numai că problemele bugetului – şi ce să mai vorbim de cele ale dezvoltării – se află în altă parte!!
