Aristides de Sousa Mendes a fost un erou neaşteptat. Când a început invazia naziştilor în Europa, Mendes, un gentleman catolic cu origini aristocrate, era consulul Portugaliei la Bordeaux. Născut la Cabanas de Viriato, în 1885, era fratele geamăn al ministrului afacerilor externe şi lucra ca diplomat în serviciul Portugaliei de mai bine de 30 de ani.
El şi soţia lui, Maria Angelina, aveau 14 copii. Când a izbucnit războiul, consulul era un om care avea multe de pierdut. Înaintarea naziştilor în Franţa a transformat Bordeaux-ul într-un butoi cu pulbere. Oamenii plecau din Paris şi din regiunile de nord către oraşul din sud-vestul ţării. Spioni, politicieni, guvernanţi şi refugiaţi căutau o cale să plece din Franţa. Ca să-şi arate sprijinul faţă de Hitler, dictatorul portughez, Antonio de Oliveira Salazar, a dat circulara 14, prin care decreta că nici un evreu sau disident nu va fi lăsat să treacă în Portugalia, scrie The Independent.
„Nu vă pot lăsa să muriţi”
Însă decretul contravenea vechilor principii ale ţării lui Mendes. „Nu vă pot lăsa să muriţ.”, le-a spus angajaţilor din consulat, care au păstrat în memorie fraza aceasta, devenită istorie. „Mulţi dintre voi sunt evrei şi constituţia noastră susţine că nici religia şi nici credinţele religioase ale străinilor nu pot fi folosite ca pretexte ca să le refuzăm adăpost în Portugalia. Am hotărât să nu trădez acest principiu. Singura cale să respect credinţa mea creştină este să acţionez în acord cu ceea ce-mi dictează conştiinţa.”
Pe 17 iunie, a fost înfiinţată o linie de producţie, care urma să elibereze 30.000 de vize, paşapoarte şi documente de călătorie. După două zile în care le-a eliberat la consulat, Sousa Mendes şi-a continuat activitatea în oraşele de graniţă Bayonne şi Hendaye. Până pe 23 iunie, 12.000 evrei au primit permise de trecere în Portugalia. Printre cei pe care diplomatul i-a ajutat se numără ultimul prinţ moştenitor al Austriei, Otto von Habsburg, actorul hollywoodian Robert Montgomery şi întregul cabinet al Belgiei.
După ce a sfidat guvernul, Salazar l-a rechemat pe diplomat la Lisabona şi l-a declarat incompetent din punct de vedere mental. „Chiar dacă sunt concediat, nu mă pot purta decât ca un creştin, aşa cum îmi spune conştiinţa”.
Eliberarea din funcţie a fost lucrul cel mai puţin grav care a urmat. I s-au retras titlul de diplomat, pensia şi dreptul de a practica avocatura, profesia lui de bază. Nimeni nu avea voie să îl contacteze sau să-l ajute, pe el sau pe familia lui. A fost declarat „persona non-grata”. 13 din cei 14 copii au părăsit ţara, ca să-şi ia viaţa de la capăt, în altă parte. Mulţi dintre membrii familiei s-au întors împotriva lui. Timp de 14 ani, consulul onorabil a fost privit ca un paria, exilat în propia lui casă, Passal. A murit în 1954, la 6 ani după soţia lui, Maria Angelina, într-o sărăcie lucie, la o mănăstire franciscană.
Mulţumiri în timp
Olivia Mattis i-a făcut un cadou neobişnuit tatălui ei: i-a făcut cunoştinţă cu Ari Mendes. Acum foarte mulţi ani, pe o stradă prăfuită din Franţa, un băieţel de 8 ani primea o viză de la bunicul lui Ari. Familia, care la vremea aceea se numea Matuzewitz, a parcurs un drum lung, prin Spania, Portugalia, apoi Brazilia şi, în final, în Statele Unite.
„Înainte să cunosc familia, credeam că povestea Sousa Mendes este experienţa tatălui meu, o amintire de-ale lui, un eveniment prin care a trecut familia mea cu zeci de ani înainte să mă nasc eu”, i-a povestit Olivia Mattis unui jurnalist de la ziarul britanic The Independent.
„Dar să mă întâlnesc cu ei faţă în faţă a fost un şoc. Sunt oameni care au suferit îngrozitor: sărăcie, exil, calomnie, pentru ca familia mea şi alte familii să supravieţuiască.”
Mulţi dintre cei pe care Sousa Mendes i-a ajutat vor acum să-i răsplătească familia. Lissy Jarvik are o carieră în psihiatrie şi este profesor emerit la Şcoala de Medică UCLA. Totuşi, în vara lui 1940, era o fata de 16 ani, care încerca să plece din Franţa, împreună cu familia ei. „Într-o zi, unul din prietenii tatălui meu a venit la noi şi ne-a spus că la consulatul Portugaliei, oamenii primesc vize. Am strâns paşapoartele şi ne-am dus acolo.”
Semnătura lui Sousa Mendes le-a garantat trecerea. „Am fost în ultimul tren cu refugiaţi care părăsea Franţa. Aristides de Sousa Mendes mi-a salvat viaţa. Într-un fel, mi-a oferit şansa să am o familie, care s-a dedicat întrajutorării umanităţii. Valoarea sacrificiului său a crescut prin realizările celor pe care i-a salvat.”
„Eroul vestului”
Hellen Kaufmann conduce Asociaţia Anonimii, Cei drepţi şi Cei persecutaţi în timpul Perioadei Naziste (AJPN). Îşi împarte biroul cu Manuel Diaz, preşedintele Comitetului Francez Aristides de Sousa Mendes. Împreună, ei urmăresc să realizeze o listă întreagă cu toţi cei pe care consulul i-a salvat în vara lui 1940.
Kauffman crede că acţiunile lui Sousa Mendes au fost cruciale în reconstrucţia Europei după război. Nu este vorba numai despre faptul că a salvat mulţi oameni, ci şi despre calitatea celor pe care i-a salvat. Guvernele Belgiei şi Poloniei, familiile regale din Luxemburg şi Austria, împreună cu activiştii politici de pe tot continetul. Ei au fost responsabili de reconstruirea Europei, când războiul s-a terminat.
Ce este extraordinar este că Sousa Mendes nu prevăzuse Holocaustul, ci a acţionat din intuiţie, consideră Kauffman.
La mijlocul anilor ’80, Otto von Habsburg i-a scris lui Antonio Moncada Sousa Mendes, unul din cei 39 de nepoţi ai lui Aristides Sousa Mendes. „Am vrut să vă scriu că îi sunt etern recunoscător bunicului dvs. Într-o vreme în care bărbaţii erau laşi, el a fost un adevărat erou al vestului.” Este un sentiment împărtăşit şi de marea ducesă Charlotte de Luxembourg, care spune că „este meritul lui, într-o perioadă de tragedii şi panică, pentru care refugiaţii din Luxemburg nu-l vor uita niciodată”.
Reabilitare târzie
În 1966, Sousa Mendes a fost decorat postum cu meritul „Drepţi între popoare”, acordat de statul Israel celor care i-au ajutat pe evrei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Abia în 1988, Parlamentul portughez i-a retras toate acuzaţiile, i-a reabilitat numele, statutul diplomatic şi l-a promovat în funcţia de ambasador. Totuşi, dintre multele cărţi scrise în Franţa despre evenimentele din 1940, nici una nu îl aminteşte pe Sousa Mendes.
Kauffman crede că „îngerul din Bordeaux” a acţionat după cum îi era firea. Cât timp a lucrat ca diplomat, a folosit fondurile consulatului ca să facă şi să dăruiască o statuie a lui Hristos guvernului belgian. Şi-a asumat paternitatea unui copil al unei franţuzoaice. „Era un om amuzant. Savura viaţa, sexul, muzica şi dansul. „, spune preşedinta AJPN.
„Mai sunt încă multe familii care nu ştiu că au fost salvate de el.” Unul dintre oameni este Harry Oesterreicher, ai cărui bunici şi tată au primit vize. „M-am imaginat urcând scările pe care le-a urcat bunicul meu, Jacques, şi aproape că puteam să simt speranţa şi teama pe care trebuie să le fi simţit el urcând.”
„Accept tot ce mi s-a întâmplat”
„Actuala generaţie din familia Sousa Mendes poate să lumineze trecutul trist al familiei lor”, crede Olivia Mattis.
La 60 de mile de Porto se află satul Cabanas de Viriato, unde se găseşte casa lui Sousa Mendes, Passal. În urmă cu un secol, oamenii cunoşteau Passal-ul drept „Palatul”, însă, pentru ultimele generaţii de şcolari, este doar o casă misterioasă.
Conacul din secolul XIX a fost reşedinţa familiei Sousa Mendes. La vânzarea ei, după ce Aristides a murit, creditorii au descoperit că până şi uşile lipseau. Fuseseră scose şi puse pe foc, în ultimii ani de viaţă ai consulului. Astăzi, e un loc abandonat.
În 2000, familia a reuşit să intre în posesia casei, datorită donaţiilor oferite şi de guvernul portughez. Vechea casă se va transforma într-un muzeu care va onora memoria lui Aristides Sousa Mendes.
Unul dintre nepoţii lui, Antonio, îşi aminteşte de bunicul său în casă: „Aveam 4 ani şi jumătate când a murit. Îmi amintesc că era un om vesel, îi plăcea să ne facă să râdem.”
„Casa este o ruină acum. Guvernul portughez a hotărât, până la urmă, să o ridice la rangul de monument naţional. Este protejată ca să nu fie dărâmată, dar nu se alocă fonduri ca să fie reparată”, spune Antonio, citat de The Independent.
După ce proprietarii vor securiza zona, guvernul va oferi 80% din fondurile pentru reparaţii. Banii lipsă îi vor strânge Antonio şi organizaţiile nonguvernamentale. Muzeul va fi singurul din Portugalia care să comemoreze Al Doilea Război Mondial şi drepturile omului, scrie The Independent.
„N-aş fi putut să fac altfel şi accept tot ce mi se întâmplă acum”, spunea Aristides în ultimii ani ai vieţii.
„Povestea nu se va sfârşi, pentru că noi vrem să păstrăm vie amintirea faptelor lui şi să-i învăţăm pe oameni să lupte pentru drepturile omului şi să-şi asculte conştiinţa”, spune Antonio.
