Afane Teodoreanu fiul lui Ionel Teodoreanu, romancier interbelic de succes, şi nepotul lui Păstorel Teodoreanu, avocat, scriitor şi epigramist, s-a născut în Iași la 3 februarie 1921 și a încetat din viață la 17 noiembrie 2006 în București.
Maria Paşc: Livia Mandeal, fiica lui Afane Teodoreanu, povesteşte o întâmplare care spune mult despre tatăl său: La ocazii, părinţii îi cadoriseau, pe el şi pe fratele său geamăn, Osvald, cu câte un bănuţ – de aur! Osvald, mai chibzuit, îl punea la păstrare… Afane a fost surprins de mama lui dându-i servitoarei bănuţul, drept mulţumire pentru că i-a legat şireturile la pantofi!
Mihai Sârbulescu: Magistral! Îmi aminteşte o păţanie a lui Luchian. Când avea parale, Luchian tocmea servitoare, pentru curăţenie. Ştiu, dintr-o scrisoare a lui, că mai arunca şi chiştoace de ţigară pe jos, prin atelier… Şi s-a întâmplat odată servitoarei, ştergând praful, să şteargă şi un pastel aşezat pe şevalet. Toată munca lui, dusă de cârpă! Luchian a intrat, a văzut boacăna, s-a enervat şi a certat-o zdravăn. Apoi i-a părut rău de biata femeie. A scos un ban bun şi i l-a dăruit, drept scuză!
Magistral…
Tonitza, când avea expoziţie personală, vindea cam tot ceea ce expunea. Ca şi Petraşcu, de altfel. Dar, spre deosebire de acesta… Se spune că Petraşcu a fost strângător… Tonitza era, după expresia lui Afane, cu pumnul deschis! Cheltuia tot cu prietenii.
M.P.: Tonitza l-a preţuit pe Afane Teodoreanu. I-a acordat şi premiu pentru copii, la şase ani! Ce profesori a mai avut?
M.S.: Primul lui profesor a fost Ştefan Dimitrescu. Când am locuit o vreme, pe strada Occidentului, colţ cu Ecaterina Teodoroiu, mi-ar fi plăcut ca, în loc de Ecaterina Teodororiu, strada din coasta mea să se fi numit Ştefan Dimitrescu… Din păcate, acesta a murit tânăr. Ca şi eroina noastră… Apoi profesor i-a fost însuşi Tonitza, la Liceul de Artă din Iaşi. La Belle-Arte, în Bucureşti, profesor i-a fost Camil Ressu. Afane a fost însă foarte apropiat de toţi marii profesori ai şcolii acelei vremi: Eustaţiu Stoenescu, Şirato, Steriadi… Intim acestor magistraţi ai picturii. Trăind într-o familie de artişti, s-a impregnat încă din tinereţea lui de tot parfumul acelei vieţuiri, al acelui fel artistic de a fi, de a exista. Să-l fi auzit cum se exprima, ca un poet! Este o bucurie şi mare onoare faptul că l-am cunoscut! Afane a fost familiar nu numai cu toţi marii noştri artişti interbelici, ci şi prieten cu toţi pictorii importanţi ai generaţiei lui: Paul Gherasim, Ştefan Sevastre, Gheorghe Berindei, Mihai Horea…
M.P.: Cum era studentul Afane Teodoreanu? Era cuminte, silitor, sau mai făcea şi boacăne?
M.S.: Era un student foarte serios. Lucra mult, dar îi plăcea şi să se vânture prin şcoală. Prietenos şi, totodată, curios să vadă ce fac colegii lui. A fost coleg şi cu studenţii lui Steriadi, şi cu cei ai lui Stoenescu. S-a dus într-o zi la clasa lui Eustaţiu Stoenescu şi a vrut să-şi ajute o colegă… Să-i iasă ei compoziţia… Picta pe lucrarea ei când, deodată, intră în clasă profesorul, Stoenescu! Acesta, deşi aflat în strânsă iubire cu mătuşa lui Afane, Henriette-Gibory, i-a arătat cu un gest seniorial uşa: l-a dat afară!
M-a invitat să-i spun pe nume, în ciuda marei diferenţe de vârstă dintre noi. Nu ţinea, ca Horia Bernea, să pună un prag. Cu toţii îi spuneam Afane.
M.P.: Printre prietenii lui Afane îi putem enumera şi pe Vasile Brătulescu, Doru Zaica.
M.S.: Erau colegi, profesori la liceul Nicolae Tonitza. Cu Doru Zaica juca uneori ping-pong. Îmi place acest amănunt biografic. Îi spunea ,,Dorinel”.
M.P.: Vorbeşti cu atât de mult drag despre Afane. Cum te-a cucerit?
M.S.: Pur şi simplu. Afane Teodoreanu este un geniu!
De la un timp, mi-am dat seama că despre genii nu se face să vorbeşti la trecut. Refuz să spun „Van Gogh a scris”, spun „Van Gogh scrie”. Nu spun „Afane Teodoreanu a fost un geniu”, spun „Afane este un geniu”. Şi un pictor extraordinar!
Eram cu Paul Gherasim şi cu Horea Paştina, acum mai mulţi ani, într-o expoziţie de grup. Aici, împrumutat dintr-o colecţie, un autoportret de tinereţe al lui Afane – aşezat la loc de cinste. Paul se uită la autoportret, se întoarce spre noi, şi spune: „De la Luchian încoace, în pictura românească nu mai există un autoportret ca acesta!”
Alt autoportret de tinereţe al lui Afane, cu joben, se află la Muzeul Zambaccian. Achiziţionat de însuşi Zambaccian. Avea fler, armeanul. Sau era şi bine informat? Mai bine chiar şi decât noi, astăzi?
M.P.: Cum lucra Afane? L-ai văzut vreodată lucrând?
M.S.: Nu. Ştiu însă din povestite. Era foarte exigent! Ştergea cu cuţitul de paletă, dar uneori cuţitul nu-i ajungea să şteargă uleiul acela pus pe pânză, aşa că freca şi cu podul palmei… Îţi dai seama cum puteau arăta palmele lui în timpul lucrului?! Iar pânza, asemenea palmelor!
Lucra impetuos.
Îi plăcea să facă portrete. Cum zărea un chip frumos, se gândea la pictură. Dacă te-ar fi văzut pe tine, Maria, acum te aflai la Louvres! Cu Gioconda. Odată i-a făcut portretul lui Horea Paştina. A mers la Horea la atelier, în strada Simetriei, anume pentru asta. I-a dăruit portretul. După trei săptămâni, îl sună, vrea să să mai lucreze peste acest portret. Horea: „Nu mai stiu unde l-am pus!” – a avut prezenţă de spirit. Ştia că Afane ar putea să-l distrugă.
M.P.: I-au supravieţuit totuşi multe lucrări, printre care şi cea cu căţeluşa Lemsi.
M.S.: Se află în colecţia Liviei Mandeal. Afane iubea căţeluşa, nu ştiu cât şi lucrarea. Paul Gherasim a vrut să o expună, a rugat-o pe Livia să i-o împrumute: „Aş vrea să o aşez lângă un Velásquez!” Livia a refuzat onoarea.
Velásquez este pasiunea vieţii lui Afane. Dresda găzduieşte una dintre celebrele menine ale maestrului. Călătorit aici anume pentru asta, Afane avea program zilnic, mergea două ore la muzeu şi se uita numai la Menină. Au pus paznicii ochii pe el… Când a mers să-şi vadă iubita pentru ultima oară, fiindcă că a doua zi pleca din oraş, s-a aşezat în faţa ei, din nou sorbind-o din ochi. Şi-a luat rămas bun, a făcut doi paşi înspre ieşire… Şi, chiar în acel moment, s-a prăvălit un munte zdravăn de tencuială din tavan! Exact pe locul unde stătuse el, faţă cu iubita.
M.P.: Extraordinar! Cine ţi-a povestit asta?
M.S.: Paul Gherasim şi Horia Bernea, amândoi. Este o chestie care a făcut furori. Absolut reală!
M.P.: Paul Gherasim i-a pozat lui Afane pentru un portret, şi asta a fost o întâmplare de pomină.
M.S.: Paul Gherasim venise în vizită şi, nici una, nici două, lui Afane îi pică chef de portret. Lucra acasă. Şi-a pregătit paleta, cu albastru de Prusia – cel mai otrăvitor pigment. Van Gogh lucra cu acesta… După ce a isprăvit amestecurile pe paletă, casa lui Afane era parfumată cu terebentină… Sinistru! Livia era mică, bebeluş încă. Soţia ţipă, exasperată. Afane, nimic… Până n-a terminat portretul, a lăsat deoparte alte priorităţi: copilaş, nevestică… Şi-a văzut de pictură. Am admirat portretul acesta la Afane acasă, pe perete. O capodoperă!
M.P.: Afane Teodoreanu a fost bun prieten cu Horia Damian.
M.S.: Drăguţă chestie şi asta… Prieteni încă din tinereţe. Din povestirile lui Paul Gherasim, însă, am tras concluzia că cei doi prieteni erau foarte diferiţi unul de altul. Horia Damian era plin de sine… Expunea prin saloane, se pironea în faţa lucrărilor lui şi se uita cu drag la el însuşi. Ca să îl vadă lumea. Horia Damian a plecat din ţară cu o bursă la Paris, în ‘44 sau ‘45, când încă se mai putea pleca… În anul următor urma sa plece şi Afane.
M.P.: Îşi programase să plece şi el la Paris?
M.S.: A avut norocul să capete bursă la Paris. Exact ca Damian. Ar fi putut rămîne acolo, ca prietenul său. Pentru Afane, şi nu doar pentru el, Paris era cerul şi pământul. N-a mai ajuns însă niciodată să-l vadă, în întreaga lui viaţă… În seara de dinaintea purcederii, avea biletul de zbor în buzunar… Se afla la o serată şi a cunoscut o încântătoare fată. S-a dus la ea, a scos biletul din buzunar. L-a rupt în faţa încântătoarei fete şi i-a spus: „Mâine trebuie să plec la Paris. Nu mai plec, rămân aici, să te cuceresc!” Şi a cucerit-o. A fost soţia lui pe viaţă.
M.P.: Dar nu a mai ţinut legătura cu Horia Damian?
Nu, a apărut o ruptură. Horia Damian, până în ultimii lui ani de viaţă, când ajungea cineva din România la Paris, întreba: ,,Ce face Afane?” Era preocupat de vechiul său prieten. Prin anii ‘60, nu ştiu exact când, Horia Damian a venit în vizită în ţară. Îl sună la telefon pe Afane: ,,Sunt în Bucureşti, vreau să te văd” Afane i-a răspuns: „Nu pot, mi-e pisica bolnavă”. Îţi dai seama, boala pisicii, doar un pretext. A refuzat să se vadă cu vechiul şi bunul său prieten.
M.P.: Oare de ce?
M.S.: Habar n-am. Horia Damian devenise foarte faimos, poate şi asta o fi fost… Afane era faimos doar printre prietenii lui, colegii lui. Altfel, s-a ţinut departe de grandomania expunerii.
M.P.: Era retras, nu prea expunea.
M.S.: Expunea la Saloanele Municipale, Republicane… În calitate de membru UAP (Uniunea Artiştilor Plastici din România – n.a.) trebuia să mai şi expui.
Fiindcă veni vorba de UAP… Afane în tinereţe, proaspăt căsătorit şi proaspăt tătic, o ducea greu. La UAP, Henri Catargi se ocupa cu „punga”, administra împrumuturile şi achiziţiile de lucrări de la artişti. Afane cu Henri Catargi se cunoştea foarte bine. La un vernisaj, Afane se tot învârteşte pe lângă Catargi, dar nu îndrăzneşte să-i propună o achiziţie, să-i solicite un împrumut… Se învârte numai pe lângă el şi nu scoate o vorbă. Catargi îi spune: „Dragul meu, marile dureri sunt mute!”
M.P.: Şi până la urmă a îndrăznit?
M.S.: Nu ştiu. „Dragul meu, marile dureri sunt mute” – e genială replica. Cred că a înţeles ce vrea.
M.P.: Pe cine din lumea bună de epocă mai frecventa Afane?
M.S.: Sunt mulţi. Lui Sadoveanu i-a făcut un portret extraordinar, mult mai frumos decât cel al lui Corneliu Baba. Cu Sadoveanu lua la picior pădurile de la marginea Bucureştiului, se plimbau, discutau. Să nu uităm că Afane era nepotul lui Păstorel Teodoreanu! Despre Păstorel un reputat critic de artă, Remus Niculescu, spunea că vorbea mai înainte de a gândi… Atât era de genial! Nu stătea să reflecteze, pur şi simplu îi ieşea perla pe buze. Un exemplu: se duce Păstorel la fisc, să-şi declare venitul, şi zice: „N-am venit că am venit, am venit că n-am venit!” Funcţionara a rămas mască. Nu înţelegea ce vrea să spună. Alt exemplu: anchetat în procesul Noica-Pilat, apoi închis – iar soţia lui a ajuns să măture în Cişmigiu – procurorul i-a adresat: „Dumneata afirmi că nu există libertate în România.” Iar Păstorel, pe loc, dă replica: „Dovadă, că sunt aici!”
M.P.: Afane Teodoreanu a fost profesor la Liceul Tonitza.
M.S.: Profesor foarte bun. Nu doar pentru că avea stofa de pictor şi pedagog dar, pe deasupra, iubea copiii.
M.P.: Să înţeleg că nu era tipul de profesor exigent.
M.S.: Era mai puţin exigent decât Ştefan Sevastre, mai îngăduitor. Ora de curs a lui Afane era mai recreaţie decât ora lui Sevastre. Cristian Velescu (prof. univ. dr. al Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti – n.a.) a studiat artele la Timişoara, cu profesorul Ştefan Bertalan. Şi povestea că, în clasa I de liceu, prima temă de studiu impusă de Bertalan a fost: „Mergeţi în parc şi jucaţi-vă”. Era temă, nu glumă! Elevii trebuiau să se joace. Cam aşa era genul lui Afane…
M.P.: Ce materie preda?
M.S.: La clasa mea, crochiuri.
M.P.: Ţi-a fost profesor. Mult mai târziu, relaţia profesor-elev s-a transformat în prietenie.
M.S.: Profundă prietenie!
M.P.: A făcut parte dintr-o generaţie de pictori iluştri.
M.S.: …La fel de tare ca generaţia pictorilor noştri interbelici: Ressu, Dărăscu, Petraşcu, Stoenescu, Pallady…
M.P.: Afane aparţine generaţiei pictorilor din anii ‘50.
M.S.: Bombardamentul din ‘44 i-a prins în plină studenţie.
M.P.: Cum se înţelegea Paul Gherasim cu Afane? Cum de nu a reuşit Paul Gherasim să-l convingă să expună mai mult?
M.S.: Paul l-a expus în toate expoziţiile importante pe care le-a făcut. M-ai întrebat altădată despre relaţia dintre Horia Bernea şi Paul Gherasim, cine tăcea şi cine vorbea. Ţi-am răspuns că vorbeau amândoi. În cazul Afane şi Paul, când vorbea Afane, Paul tăcea. Dar, spre sfârşitul vieţii, Afane se cam distanţase de Paul…
M.P.: Oare de ce?
M.S.: I-am pus această întrebare Liviei Mandeal, ea mi-a răspuns: „Întreabă-l pe Afane”. Însă la acea oră Afane nu mai era printre noi…
M.P.: Te vizita la atelier?
M.S.: Uneori. Când am căpătat atelierul în care lucrez acum, din Piaţa Kogălniceanu, ştiam despre acest spaţiu o poveste a lui Sorin Dumitrescu. Atelierul i-ar fi aparţinut cândva lui Lucian Grigorescu. Sorin, căruia îi datorez faptul că am primit atelierul, mi-a spus că, în copilăria lui, a fugit de acasă – şi a locuit trei zile la Lucică în atelier, în acest atelier! Erau cumva rude. L-am întrebat pe Afane, când m-a vizitat, dacă atelierul meu a aparţinut într-adevăr lui Lucian Grigorescu. A confirmat: „Acesta a fost atelierul lui Lucică!” O vecină în vârstă din bloc mi-a spus însă că Lucian Grigorescu ar fi avut atelierul dincolo de mine, peste perete. Aşa că astăzi sunt încurcat. Nu ştiu precis.
M.P.: Îi arătai lucrările tale? Te critica?
M.S.: Maria Nicolescu are o lucrare a mea, Drum în câmpie. Expusă la Prolog II. Afane se uită la pictură, apoi la mine şi-mi zice: „Eşti pe caii cei mari!” Eu, unul, am priceput că am cam sărit peste şa…
M.P.: Cum îţi explici că Afane a ajuns în categoria pictorilor uitaţi?
M.S.: În ochii grăbiţi, el poate trece drept pictor interbelic. Ce a inovat? Pentru ce a refuzat să intre în rândurile ,,avangardei române” a anilor ‘60, ’70?
Şi, mai ales, pentru ce a realizat, vorba lui Paul Gherasim, cel mai frumos autoportret al nostru de la Luchian încoace?
Foto : Cățelușa Lemsi (Afane Teodoreanu)
Foto: Peisaj (Afane Teodoreanu)
Foto: Portret (Afane Teodoreanu)
