Mircea Sandu a anunţat că România va candida, cel mai sigur alături de Ungaria, pentru a organiza ediţia 2020 sau 2024 a Campionatului European de fotbal. Probabil luat de val şi de faptul că Ucraina şi Polonia vor organiza în comun Euro 2012, preşedintele FRF s-a gândit că am putea aduce la noi acasă marile forţe ale Europei.
Teoretic, unele semne bune există. Se face stadionul Naţional din Bucureşti, se face stadionul de la Cluj, se ridică din nou arena „Ilie Oană” din Ploieşti – deci, dintr-o dată, trei locaţii noi, gândite şi construite special pentru a face faţă cerinţelor UEFA. Arena de la Piatra Neamţ are un nivel destul de ridicat şi ar putea face şi ea parte din mapa propunerilor, iar la Craiova, Timişoara, Constanţa sau Turnu Severin s-ar putea lucra pentru ca în câţiva ani să aibă o altă faţă.
Dar, domnule Mircea Sandu, ce ne facem cu restul? Ce ne facem cu infrastructura aflată la pământ? Ce ne facem fără aeroporturile care ar trebui să fie internaţionale „pe bune”, nu numai pe hârtie, aşa cum e la noi? Ce ne facem cu lipsa hotelurilor de cinci stele „adevărate”, care în ţară pot fi numărate pe degete?
Preşedintele FRF a spus că a luat deja legătura cu Guvernul României pentru ca acesta să îşi asume răspunderea politică în vederea depunerii candidaturii ţării noastre la organizarea unui Campionat European. Asta ar însemna că Guvernul va garanta că până la data competiţiei va face autostrăzi, va da bani pentru stadioane, va construi hoteluri şi moderniza aeroporturi ş.a.m.d. Dar cine poate spune, cu mâna pe inimă, că statul român va aloca, practic, sportului, fotbalului, vreo 3-4 miliarde de euro într-un moment în care abia dacă există bani pentru plata pensiilor şi a salariilor, iar aproape toate investiţiile sunt blocate? În acest moment, nimeni. Aşa că visul domnului preşedinte, şi al multora dintre noi, are şanse minime de a se realiza. Nu de alta, dar organizarea unui Campionat European înseamnă de 1.000 de ori mai mult decât găzduirea unei finale de Liga Europa.
