Săptămâna trecută a avut loc primul tur al alegerilor de la CSM – din cei 50 de candidaţi iniţiali, au fost aleşi 33 care merg mai departe. Citind în presă numele celor care au trecut de primul tur, descopăr atât semne bune, cât şi proaste. Pe scurt, este o galerie de celebrităţi ale Justiţiei române. Celebrităţi în sens dublu: pe de o parte, magistraţi tineri, reformişti, care s-au remarcat prin curaj în ultimii ani şi au ieşit cu poziţii publice de promovare a onestităţii; de cealaltă parte, câteva figuri triste care au manageriat catastrofal Justiţia în mandatul trecut al CSM.
Nefiind din sistem, dar participând la destul de multe dezbateri despre Justiţie în ultimii ani, am avut şansa să întâlnesc oameni precum Adrian Neacşu (judecător la Vrancea, candidat din partea tribunalelor), Horaţiu Dumbravă (judecător la Târgu-Mureş, candidat din partea curţilor de apel), Cristi Danileţ (judecător la Oradea, candidat din partea judecătoriilor). Cei trei au anunţat un fel de candidatură informală comună, propunând votanţilor (corpul magistraţilor) un program unic. Este un document serios, care trece în revistă problemele Justiţiei şi propune soluţii. De altfel, pe judecătorul Danileţ îl ştiu încă de pe vremea Rodicăi Stănoiu, i-am publicat un interviu în care spunea că există corupţie în sistemul juridic (mare surpriză!), drept urmare s-a ales cu anchetă disciplinară – aşa funcţionează postceauşismul: îi pedepsim pe ăia de spun adevărul şi îi promovăm pe impostori.
Deşi nu ne-am înţeles mereu (de pildă, în chestiunea salariilor şi pensiilor speciale pentru magistraţi), trioul Danileţ-Dumbravă-Neacşu reprezintă altă Românie şi altă faţă a Justiţiei – poţi vorbi cu ei despre responsabilitate şi etică şi chiar să rămâi impresionat, sunt conştienţi de importanţa regulilor şi a eticii pentru credibilitatea magistratului. În general, sunt oameni care au intrat în sistem din idealism, s-au lovit de problemele lui şi nu au putut sta locului consumând statutul de magistrat inamovibil. De ani de zile, aceşti oameni îşi tocesc nervii şi îşi pun în pericol cariera ca să-şi convingă colegii că românii merită o Justiţie mai bună. Acum e timpul să fie recunoscuţi ca atare şi e timpul ca aceia care cred într-o Justiţie mai bună să o şi conducă. Pe lângă cei trei, mai sunt şi alţii la fel de buni. Ştiu lucruri foarte bune şi despre judecătoarea Dana Gârbovan, şi ea candidată intrată în turul doi din partea curţilor de apel.
Sau despre Alexandru Şerban, judecător la Braşov şi candidat tot din partea curţilor de apel. Acelaşi tip de magistrat tânăr, reformist şi curajos. Gârbovan, de pildă, a fost cea care a contestat formal candidatura lui Dan Lupaşcu la aceste alegeri. Mai sunt şi alţii – cei interesaţi pot citi pe site-ul www.alegericsm.ro detalii despre toţi candidaţii. De altfel, chiar existenţa acestui site şi dezbaterile reflectate acolo arată că ceva schimbări se produc în Justiţie (presa face o mare prostie că nu reflectă mai mult aceste alegeri; când ziariştii se vor isteriza din nou la următorul caz scandalos din Justiţie, ar trebui să le aducem aminte şi să-i tragem de urechi să mai privească şi spre sisteme şi procese, nu doar spre scandaluri). Aş remarca, în general, că am avut o altfel de deschidere în această pseudocampanie electorală pentru CSM. Mai mulţi candidaţi şi-au anunţat programele, putem spune cât de cât şi măcar pentru unii dintre candidaţi cam ce vor face dacă vor fi aleşi. Nu este o situaţie ideală, dar măcar e o despărţire dramatică de precedentele alegeri, când nici măcar nu ştiam candidaţii, nimeni nu îşi anunţa candidatura, iar apoi ne trezeam cu cei mai slugarnici magistraţi care anterior frecaseră clanţa la partide pe post de reprezentanţi ai Justiţiei.
Şi pentru că a venit vorba despre Lupaşcu, citind lista de candidaţi trecuţi în turul doi, văd acolo şi cealaltă faţă a Justiţiei din România. Dan Lupaşcu, Lidia Bărbulescu, Cristian Deliorga ş.a. Rămăşiţele ceauşismului târziu în Justiţie. Personaje alunecoase, oameni despre care nu ştii ce gândesc, dar ştii sigur că sunt vinovaţi direct pentru cum arată Justiţia azi. Sunt mai ales responsabili pentru eşecul clar şi dureros al primului CSM, cel care îşi termină acum mandatul. În mod jenant, interpretează aberant o lege care spune clar că nu au voie decât la un singur mandat pentru a putea candida din nou. Aceşti oameni nu se pot abţine să nu fraudeze, parcă e în natura lor. Spun că actualul CSM este un eşec dureros pentru că am trăit cu toţii până în 2004 cu iluzia că doar politicienii sunt de vină, că răul vine doar dinspre politică. Şi dacă politica era sursa exclusivă a răului, atunci soluţia părea simplă: scoatem Justiţia de sub controlul politicienilor, dăm putere magistraţilor, adică celor aleşi de magistraţi dintre magistraţi, şi atunci faţa Justiţiei se va schimba.
A fost o iluzie prostească, văzută acum în retrospectivă. CSM s-a dovedit o frână în calea reformelor, a devenit aproape oficializat un sindicat care doar apără salariile şi pensiile fără a impune reguli în sistem. E destul doar să observăm că e una dintre cele mai criticate instituţii în rapoartele Comisiei Europene, că avem un criteriu de referinţă special pentru CSM în Mecanismul de Cooperare şi Verificare stabilit cu UE, asta însemnând că CSM nu şi-a făcut treaba şi e nevoie ca europenii să stea cu ochii pe noi (adică pe CSM). Tot crezând că doar politicienii sunt sursa răului şi magistraţii sunt buni de la natură şi doar asupriţi de partide şi guverne, am ajuns în situaţia ridicolă de a avea guverne reformiste, majorităţi parlamentare bine intenţionate (uneori), ONG-işti, experţi de la Comisia Europeană – toţi dându-se de ceasul morţii să reformeze Justiţia, iar reforma se bloca la CSM, administratorul Justiţiei. Cum ar veni, ne chinuiam să ajutăm Justiţia să treacă strada când ea nu prea dorea. De unde o întrebare chinuitoare: poate că a fost prea devreme să dăm în 2005 puterea magistraţilor, poate că nu aveam un corp de magistraţi capabili să se autoguverneze?
Adică să arate că e mai mult decât o adunare gregară, să arate că e un corp cu adevărat de elită, care îşi înţelege responsabilitatea, care-i elimină pe cei ce greşesc, care are apetit pentru discuţia despre etică. În general, magistraţii trebuie să arate că merită să se autoguverneze. Primul CSM nu a arătat asta. Dimpotrivă, i-a făcut pe mulţi – eu fiind printre aceştia în momentele mele de pesimism – să creadă că a fost prea devreme, că mai întâi trebuie schimbaţi masiv oamenii din sistem şi apoi să le dai puterea. De aceea au o Justiţie mai bună în statele baltice şi în Cehia, de pildă, pentru că au lustrat şi au eliminat la greu din magistraţii comunişti înainte de a le da puterea. De aceea s-au blocat lucrurile în veşnice scandaluri legate de corupţie şi privilegii în România, Bulgaria sau Slovacia, pentru că au avut puterea înainte de a se schimba. Atunci, ce facem? Le luăm magistraţilor puterea înapoi? Eu nu am un răspuns, dar aştept unul chiar de la cei care votează în turul doi, magistraţii înşişi. Între feţele bune ale Justiţiei şi feţele hidoase e o diferenţă imensă. Puşi să aleagă între Cristi Danileţ and Co. şi Lidia Bărbulescu and Co., magistraţii ne vor da singuri un răspuns.
