Ucraina le-a stat mereu în gât liderilor români, care, deși nu recunosc, ar prefera scenariul Moscovei de împărțire a acestei țări între Rusia, Polonia, Ungaria și România.
Președintele Consiliului European, Donald Tusk, a primit o astfel de ofertă direct de la Vladimir Putin, pe vremea când era șeful guvernului polonez. Ministrul său de Externe, Radoslaw Sikorski, a povestit că, “din fericire, Tusk, nu a răspuns acestei oferte, fiindcă știa că e înregistrat”. Dar, dacă Rusia ar fi fost un partener de încredere, poate că liderul polonez ar fi dat un răspuns evaziv, dar interesat.
Tentația e mare pentru toate aceste țări estice pline de frustrări venite din trecut și alimentate de prezent. Din fericire, experiențele nefericite și neîncrederea funciară față de Moscova fac aceste state să stea deoparte și să nu cedeze, deocamdată, ispitei.
Pentru ruși, Ucraina este doar o regiune aflată temporar în afara granițelor, dar ei nu uită că până în 1223 Kievul a fost capitala Rusiei și că singura perioadă istorică de autonomie a fost mai scurtă de o sută de ani (sub Bogdan Hmelnițki și Ivan Mazepa). Pentru țările din fostul lagăr socialist, însă, orice atentat la integritatea Ucrainei trebuie interpretat ca o previziune sinistră a Moscovei. Ucraina funcționează pentru restul statelor estice nu doar ca un cordon care izolează Europa de Rusia, ci și ca un buton de panică.
România a avut reticențe față de Ucraina încă de la înființarea ei. A contestat-o de la început printr-o rezoluție a Parlamentului de condamnare a Pactului Ribbentrop-Molotov, care cerea și restituirea teritoriilor României Mari. Această reacție a fost adăugată în dosarele internaționale și clasată la categoria iredentisme. Ani în șir, România a sugerat, prin diferiți fruntași politici, că ar fi interesată de recuperarea Bucovinei ucrainene, iar acest reflex a scos la iveală voința șovăielnică a României de a închide capitolele istorice și neînțelegerea mizelor prezentului.
Bucureștiul a părut să nu înțeleagă prea bine interesul de a avea un vecin bun și loial la granițele sale de nord. De multă vreme, de pildă, România tergiversează construirea unei conducte de gaz în sens invers spre Ucraina, cu toate angajamentele pe care le-a luat față de UE. Toate aceste ezitări sunt decontate în timp.
Înainte ca Ucraina să fi adoptat Legea educației, care va duce în timp la limitarea drastică a predării în limbile minorităților, România nu a făcut nimic, aproape că nici nu a prins de veste ce se întâmplă acolo. Nu a avut pârghii de negociere, nu a avut cu cine să discute și se vede legată de mâini și de picioare. Mai rău decât România a reacționat șeful diplomației de la Budapesta, care a declarat că “Ungaria va bloca toate demersurile în interiorul Uniunii Europene care ar reprezenta un pas înainte în procesul Ucrainei de integrare europeană”. E o formă de a împinge Kievul în brațele Moscovei, mai cu seamă că noua lege nu este destinată vorbitorilor de română, polonă sau ungară, ci Rusiei, în încercarea a-i diminua influența și de a scoate limba rusă din cancelaria școlilor ucrainene.