Dacă Europa pare din ce în ce mai suferindă şi recurge – provocată, ce-i drept, de aşa-zişii realişti – la antidotul austerităţii, România dă impresia unui bolnav fără speranţă. Dar care să fie diagnosticul? Să fie vechea depresie mioritică agravată de noile manifestări induse de consumatorismul debordant al ultimului deceniu sau vreo „boală” nouă, rezultat al contactului cu un model social şi economic necunoscut şi în faţa căruia nu a existat vreo reacţie de apărare? După ce, la începutul deceniului trecut, românii erau pesimişti, pe fundalul creşterii economice şi al integrării europene deveniseră de un optimism debordant, pentru a cădea acum în cel mai negru pesimism. Privind datele, economia pare cheia explicaţiei. Dar, de cele mai multe ori, aparenţele înşală. Căci economia nu este independentă de societate şi nu poate face abstracţie de cultura politică dominantă decât în teoriile acţiunii raţionale.
Oricum, nu economiştii sunt cei ce pot da diagnosticul. În Europa, în speranţa însănătoşirii grabnice, dar mai ales pentru a asigura „pieţele” – vorba cuiva, obiective precum legea gravitaţiei -, economiştii neoconservatori au mizat pe administrarea unui tratament de şoc bugetar. Cam acelaşi tratament care îi este administrat şi României, dar în variante ceva mai uşor de suportat de organismul social. Dar Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 2008, observa, într-un articol de analiză postat în septembrie 2009 pe site-ul New York Times şi intitulat sugestiv „Cum de-au putut greşi într-o asemenea măsură economiştii?”, că, cu atât mai mult cu cât e vorba de „probleme atât de umane precum recesiunile şi depresiunile”, „economiştii trebuie să abandoneze soluţia simplă, dar greşită, care presupune că toată lumea este raţională şi pieţele lucrează perfect”. Şi tot Krugman avertiza, la sfârşitul lunii trecute, într-unul dintre editorialele sale din The New York Times, numit „A treia Depresiune”, că, din cauza unor diagnostice greşite, riscăm să trecem de la recesiune la depresiune, un fenomen economic mult mai complicat şi mai greu de gestionat.
Economia – fie ea teoretică sau practică – nu poate vindeca singură societatea contemporană. Departe de a fi un remediu, ea este una dintre sursele stării actuale. Şi cum „legea” cererii şi a ofertei este mai degrabă o regularitate psihologică, diagnosticul şi soluţiile depresiei ţin mai mult de morală şi psihologie decât de economia matematizată. Căci am intrat într-o spirală în care depresia duce spre depresiune, dar şi depresiunea, la rândul său, adânceşte depresia. Iar ieşirea din cercul vicios nu se poate face prin economie, ci printr-un nou etos. Unul care să restabilească încrederea în viitor.
