Tragicul accident aviatic de la Smolensk a proiectat în mod dramatic Polonia în centrul atenţiei mondiale şi, din păcate, foarte mulţi au aflat abia cu această ocazie că Polonia este singura ţară din Uniunea Europeană care a traversat cu creştere economică perioada de criză care a afectat întreaga Europă şi America.
Această reuşită stârneşte în mod firesc un interes general, dar ar trebui să fie caz de studiu pentru ţările din Est, foste surate comuniste ale Poloniei, care la adierile crizei au fost, pur şi simplu, puse la pământ. O comparaţie din punctul de vedere a ceea ce a dovedit experienţa economică între Polonia şi România poate fi extrem de utilă.
Polonia – şi când spunem Polonia în acest context se înţelege clasa politică poloneză – a luat în serios trecerea la capitalism când s-a pus această problemă, făcând ceea ce trebuia şi când trebuia, adică la timp, fără tărăgănări inutile şi costisitoare. Cea mai semnificativă expresie în acest sens este că în Polonia a existat curajul social de a lichida urgent cel mai mare dezechilibru economic lăsat de comunism. În comunism a existat într-o mare măsură producţie doar de dragul producţiei, şi nu pentru consum, trecerea la capitalism găsind astfel o discrepanţă enormă între banii şi, respectiv, mărfurile ce existau pe piaţă şi deci un potenţial inflaţionist imens. În Polonia nu s-a ezitat să se dea drumul inflaţiei încă din primul an, în ciuda consecinţelor sociale, dar în acest fel s-a pornit la drum în condiţiile necesare de echilibru. În România, în numele unei false protecţii sociale, potenţialul inflaţionist iniţial nu a fost atacat dintru început şi n-a fost lichidat nici acum.
Făcând reforme structurale rapid, Polonia a prins primul val – din anii ’90 – de fluxuri financiare dinspre Vest înspre Est, care a fost preponderent de investiţii directe în producţie. Cu ajutorul acestora, Polonia a putut pune ceva în locul demolărilor din industriile ineficiente ale trecutului. Şi a rămas astfel cu o economie reală care este indispensabilă. În România nu s-au făcut decât demolări în numele lichidării moştenirii comuniste. Practic, nu s-a pus aproape nimic în loc, prefigurându-se mereu mai clar dezastrul inevitabil.
Astfel, Polonia a fost infinit mai pregătită decât România să înfrunte al doilea val – din anii 2000 – de înglobare a Estului de către Vest, cu fluxuri aproape exclusiv financiar-bancare, care să creeze rapid aici consum prin creditare. Prin existenţa unei economii reale serioase, inserţia financiar-bancară vestică a avut în Polonia baza pe care să se articuleze. În România, negăsind decât o economie reală precară, chiar subdezvoltată, lăcustele bancare vestice au făcut ravagii. În Polonia prezenţa bancară străină a mai construit cât de cât ceva, în România această prezenţă, orientată exclusiv spre susţinerea temporară a consumului, a dezarticulat tot, poate chiar în mod irecuperabil.
Polonia n-a căzut în greşeala de a trece de la extrema „producţiei de dragul producţiei” din comunism la cealaltă extremă ruinătoare a „consumului fără producţie”. Polonia a susţinut producţia internă, chiar dacă făcută de capitalul străin şi cu atât mai mult dacă realizată de capitalul autohton. Cu o solidă producţie internă în spate, Polonia a putut sprijini cererea internă când a intervenit criza şi a putut obţine creştere economică, în ciuda prăbuşirii pieţelor externe. În România, în lipsa producţiei, căderea consumului a terminat, pur şi simplu, economia. Creşterea economică nu numai că s-a prăbuşit, dar n-are din ce să revină.
În sfârşit, Polonia n-a confundat privatizarea ca mijloc de eficientizare cu înstrăinarea ca scop în sine. Ceea ce în România s-a petrecut. Statul polonez şi-a păstrat poziţii directe şi indirecte în sectoare strategice nodale, de la exploatarea resurselor la bănci şi asigurări. Astfel, statul polonez mai deţine pârghii şi instrumente să deruleze strategii destinate atingerii unui scop. În România statul nu mai are pârghii de a implementa strategii, oricât de minunate ar fi acestea.
Foarte pe scurt, Polonia se dezvoltă, România nu!
