Trei decenii cu „Solidaritatea”

Afost o victorie clară a „Soli­da­rităţii”, numele prescurtat al Comitetului de Coordonare Naţională al Sindicatelor Autonome In­dependente din Polonia. Această organizaţie a provenit din 32 de comitete de întreprinderi de pe tot întinsul Poloniei.

Şaua pe vacă, spunea Stalin cu cinism

Anul acesta se împlinesc 30 de ani de când a luat naştere „Solidaritatea”. Sindicatul s-a înfiinţat pe baza a ceea ce se cheamă „Acordurile de la Gdansk” din 31 august 1980. Acestea sunt fructul negocierii dintre liderii organizaţiei şi puterea comunistă. Dacă în 1989 victoria „Solidarităţii” în alegerile parţial libere a luat prin surprindere (aceasta având loc în contextul deschiderii gorbacioviste), cu atât mai mult acordul de la Gdansk la care participase guvernul comunist şi care oficializa o organizaţie în esenţă necomunistă a atras atenţia. Acest lucru nu se putea probabil întâmpla decât cu ajutorul unui trecut diferit, particular Poloniei.

Stalin a spus odinioară că mai uşor este a aşeza o şa pe vacă decât comunismul în Polonia. Cu această afirmaţie, georgianul a făcut o bună caracterizare, pentru că Polonia este singura ţară din spaţiul sovietic care a refuzat să-i ridice o statuie. Coabitarea dificilă a guvernului comunist cu restul societăţii (oameni, organizaţii, Biserică) după 1945 pleacă de la o relaţie dificilă dintre Polonia şi URSS după primul război mondial. Împărţirea Poloniei în 1939 între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică a reamintit polonezilor de desfiinţarea statului în secolul al XVIII-lea şi încorporarea parţială a acestuia în Imperiul ţarist.

Plecând de la această istorie, după 1945 Polonia a fost singurul stat în care toate revoltele sociale majore au condus la schimbarea de guvern.

Prima dată s-a întâmplat în 1956, când Edward Ochab, liderul polonez cel mai loial lui Stalin, a fost înlocuit cu Wladyslaw Gomulka. A doua oară s-a întâmplat în 1970, când Gomulka, la rândul lui, a fost înlocuit cu Edward Gierek. Cu toate că grevele muncitorilor din 1976 de la Radom, Ursus şi Plock nu au condus la schimbarea de lideri, represiunea guvernului a condus la solidarizarea muncitorilor cu intelectualii, în cadrul Comitetului pentru Apărarea Muncitorilor (KOR). În fine, a treia oară s-a întâmplat în 1980, când Edward Gierek a fost înlocuit cu Stanislaw Kania. Aceste rocade la nivelul cel mai înalt s-au petrecut pe fondul unor mişcări sociale violente, adesea soldate cu răniţi şi morţi.

Aşadar, bilanţul ar fi următorul: patru revolte majore (1956, 1970, 1976, 1980), trei schimbări de conducere la nivel ­înalt (1956, 1970, 1980). La toate aceiaşi actori – muncitorii, aceleaşi motive – înrăutăţirea situaţiei economice din ţară şi aceeaşi formă de protest – greva. Ceea ce au avut neobişnuit grevele din 1980 a fost alăturarea intelectualilor la cauza muncitorilor. Înainte de 1980, singura revoltă a intelectualilor a fost în 1968. Arareori însă este enumerată în lista tulburărilor sociale care au avut impact asupra sistemului.

Carnea şi acordurile de la Gdansk

Pe lângă şirul revoltelor care s-au încheiat în solidarizarea intelectualilor cu muncitorii, un alt factor care a pregătit terenul pentru naşterea „Solidarităţii” a fost vizita în iunie 1979 a lui Karol Wojtyla, ales papă cu un an înainte sub numele de Ioan Paul al II-lea. Vizita acestuia în ţara natală a concurat cu succes vizita oricărui lider politic, fiind primul care a reuşit să scoată în stradă cel mai mare număr de polonezi.

La 14 august 1980, s-a înregistrat prima zi de grevă de pe şantierul naval din Gdansk. Izbucnite pe 8 iulie, la Lublin, grevele au cuprins în luna august toate porturile navale de la Baltica şi centrele miniere din Silezia. Motivul a fost economic. Pe fondul lipsurilor tot mai mari ca urmare a deteriorării situaţiei economice din iulie 1975, creşterea preţului la carne a fost picătura care a umplut paharul nemulţumirii populare. Două zile mai târziu, la 16 august, Comitetul Întreprinderii din Gdansk, condus de Lech Walesa, înaintează o listă cu 21 de propuneri şi solicitări.

Recunoaşterea dreptului la grevă

Între acestea, protestatarii solicită sindicalism liber, recunoaşterea dreptului la grevă, libertatea de exprimare, eliberarea deţinuţilor politici, accesul la mass-media naţionale, reangajarea persoanelor concediate, creşterea salariilor. Pe 17 august, preotul H. Jankowski a oficiat o mesă în faţa porţilor întreprinderii navale din Gdansk. Pe 18 august au debutat negocierile.

De partea muncitorilor, intelectualii din KOR şi-au oferit asistenţa. În aceeaşi zi, o altă grevă a izbucnit pe şantierul naval din Szczechin, condusă de Marian Jurczyk. Pe 21 august, Polonia în întregime era cuprinsă de greve. În zilele de 30, 31 august şi 3 septembrie s-au semnat acordurile de la Gdansk, în urma cărora a luat fiinţă Solidaritatea. Cele mai importante urmări ale acestor acorduri au fost recunoaşterea dreptului la grevă şi înlocuirea lui Gierek cu Kania la şefia partidului comunist.

Acesta a încercat reformarea partidului: pentru prima dată urma ca reprezentanţii Biroului Politic şi ai Comitetului Central să fie aleşi prin vot direct de membrii congresului. Această democratizare nu a împiedicat radicalizarea celor aproape 10 milioane de muncitori deveniţi în câteva luni membri de sindicat.

Clandestinitate şi victorie

La 12 februarie 1981, Wojciech Jaruzelski a fost numit prim-ministru. La această numire şi-a oferit concursul discret inclusiv „Solidaritatea”, care se temea de o intervenţie sovietică. Între timp, în august şi septembrie a avut loc primul congres al „Solidarităţii” (NSZZ) prin care se înaintează programul „Republica autoguvernată” şi se face apel la solidarizare către toţi muncitorii din blocul sovietic. În octombrie 1981, ­Kania este înlocuit cu Jaruzelski. În acest timp, tensiunile au fost vizibile: pe 23 octombrie sunt masate trupe de soldaţi, membrii sindicatului au practicat „greva activă” (asumarea răspunderii pentru producţie). Toate aceste tensiuni au izbucnit pe 13 decembrie 1981 când se declară legea marţială. Pe fondul unor serii de arestări şi represiuni (9 morţi s-au înregistrat la mina Wujek), sindicatul „Solidaritatea” a trecut în ilegalitate. Perioada cea mai tensionată în existenţa clandestină a sindicatului a fost până în 1983-1984.

Reintrarea în legalitate, un mare triumf

Pe de o parte, puterea a practicat câteva asasinate politice, între care cel mai răsunător a fost cel al părintelui Popieluszko, care nu ezita să predice rezistenţa. Pe de altă parte, în 1983, Lech Walesa primeşte Premiul Nobel pentru Pace, un valoros credit acordat de comunitatea internaţională mişcării sindicale. Tot în acest an, Ioan Paul al II-lea a efectuat cea de-a doua vizită pastorală în ţara sa natală.

După 1984, pe fondul reformismului gorbaciovist şi al scăderii activităţii industriale, a avut loc o amnistie între putere şi sindicat, pentru ca în 1987 „Solidaritatea” să devină principalul partener de dialog cu puterea politică. Rezultatul acestui deceniu de existenţă a „Solidarităţii” a fost debutul negocierilor oficiale care au durat din februarie până în martie 1989.

În urma acestora, s-a convenit ca „Solidaritatea” să reintre în legalitate, iar în iunie să aibă alegeri libere. Cele două tururi de scrutin au hotărât că majoritatea din Senat şi 35% din ­Dietă vor aparţine „Solidarităţii” (componenţa Senatului fiind stabilită prin alegeri libere, iar 65% din locurile Dietei ­fiind rezervate comuniştilor). În acest fel, la 24 august 1989, Tadeusz Mazowiecki, membru al sindicatului „Solidaritatea”, a devenit premier al Polo­niei. Comuniştilor le-au revenit posturile de ministru la afaceri interne şi apărare naţională. 

Polonia a fost mereu un cap de pod în Europa de Răsărit. Nu s-a lăsat „îmblânzită” de comunişti şi în acelaşi timp prin Ioan Paul al Doilea a fost o naţiune catolică riguroasă.

De trei ori împărţită între marile puteri ale vremii, aceasta în secolul al ­ XVIII-lea, naţiunea poloneză a renăscut mereu din propria cenuşă.

Recenta tragedie aviatică, cu o certă coloratură simbolică, pune în evidenţă destinul de martir al unui popor, care a depăşit mereu grelele încercări la care a fost supus.