De regulă, când vorbim despre virtute îi dăm numai o semnificaţie înaltă, profundă, adesea greu de înfăptuit: respectarea cu stricteţe, cu consecvenţă a normelor, a principiilor morale.
De pildă, anticii considerau ca virtuţi cardinale înţelepciunea, curajul, cumpătarea şi echitatea. Dar iată că tot un înţelept antic, Caius Lucilius ( poet latin, 180 – 103 î.H.) priveşte virtutea mult mai apropiată de viaţa noastră obişnuită: „Virtutea e, Albinus, să ştii ce preţ să dai/ La fiecare lucru din tot ce-n faţă ai”. Şi iată astfel de virtuţi pe care le putem vedea, le putem trăi fiecare: „Virtute e, de-asemeni, ca-n orice-mprejurare/ Să vezi un lucru-n sine şi nu cum lumii pare,/ Să ştii ce-i drept şi bine sau ce-i folositor/ Şi ce-i onest pe lume, ce-i rău, ce-i stricător,/ Ce-i împotriva firii sau faptă de ruşine…” Chiar şi strângerea bogăţiei nu este o încălcare a virtuţii dacă nu-i un scop în sine: „Virtute-i, totodată, să ştii cât se cuvine/ Să stărui mai departe în strânsul avuţiei, / Cât preţ să pui pe lustrul uşor al bogăţiei…” Apoi, prin virtute să ştii cum să-i cinsteşti pe cei vrednici şi cum să-i înfrunţi pe cei perverşi: „Virtute-i şi prinosul de cinste ce-l îndrepţi/ Celor mai mari ca tine, mai vrednici şi mai drepţi. / Virtute-i şi-nfruntarea în obşte şi oriunde/ A celui care-n fapte perversitate-ascunde.” În sfârşit, şi o virtute cu care mulţi ne lăudăm, dar puţini suntem vrednici a o închina poporului care ne-a născut: „Virtute-i grija ţării s-o aibi în locu-ntăi,/ Gândind mai rar la tine şi-adesea la ai tăi”. Ce simplu şi cât de bine ar fi să putem trăi în lumina acestor virtuţi pe care le „versifică” Lucilius!