Dacă e un domeniu artistic care n-a evoluat deloc în ultimii (zeci de) ani în România acela e teatrul pentru copii.
Mă întreb ce o fi în capul copiilor ălora care vin la teatru, unde asistă la o poveste montată „în dulcele stil clasic“ fără nici o sclipire, eventual folosind şi cuvinte arhaice, şi care în pauză îşi cumpără tot felul de reviste cu jucării Harry Potter sau abţibilduri cu Barbie şi figurine cu super-eroi şi pokemoni. Oare eroul de pe scenă, „care vorbeşte ca bunicul“, le mai spune ceva? Sau doar aşteaptă să ajungă cât mai repede acasă să deschidă jocul cu maşini şi să vizioneze un nou episod dintr-un desen animat japonez? Cum oare percep cei mici diferenţa dintre cele două tipuri de ficţiune? Unul e cel care foloseşte toate mijloacele (de la răsturnări spectaculoase de situaţie până la folosirea excesivă a violenţei, de la crearea de maşinării, personaje, lumi până la apelul la tot felul de „icon“-uri ale lumii moderne) pentru a capta atenţia spectatorului. Celălalt este cel scenic în care de multe ori interpretul consideră că e suficient să adopte tonul sfătos, „căci aşa se vorbeşte cu copiii“, să mimeze entuziasmul şi să cânte un cântecel.
Dacă e un domeniu artistic care n-a evoluat deloc în ultimii (zeci de) ani în România acela e teatrul pentru copii. Repertoriile sunt alcătuite aproape exclusiv din poveşti clasice şi dramatizări după lucrări trecute în manuale. Excepţiile sunt puţine. Să ne înţelegem, nu susţin că Albă ca Zăpada, de pildă, n-ar mai trebui montată. Numai că între timp au mai apărut şi alţi autori foarte buni, iar arta spectacolului în sine s-a cam schimbat. E greu să îi mai faci pe spectatori atenţi folosind aceleaşi mijloace ca în anii ’70. Iar introducerea tehnologiilor moderne (de tipul proiecţiilor video) nu e deloc veridică fără regândirea spectacolului (regie, interpretare, decor), fără adaptarea la aceste mijloace moderne.
În acest context, o montare după celebrul Roald Dahl poate fi considerată un eveniment. Fie şi pentru că e singurul autor din secolul XX, pus în scenă la Ţăndărică. Ba mai mult, Dahl, autorul romanului „Charlie şi fabrica de ciocolată“ şi a scenariilor pentru „Povestiri cu final neaşteptat“, a publicat „Uriaşul cel bun şi prietenos“/„Big friendly giant“ în 1982. Foarte recent, dacă privim întregul repertoriu al teatrului cuprins doar din poveşti scrise înainte de 1900. „Uriaşul…“ este istoria întâlnirii dintre o fetiţă orfană şi un monstru simpatic. Aceasta vorbeşte prost pentru că a învăţat singur limba oamenilor, e vegetarian şi îşi urăşte semenii pentru că mănâncă copii. E o poveste amuzantă despre maniere şi politeţe, despre două feluri în care diversele acţiuni sunt privite: la el în peşteră şi în societate sau la Palat.
Nu ştiu dacă motivul e lipsa de fonduri, dar întâlnirile cu ceilalţi uriaşi sunt prezentate în spectacolul de la Ţăndărică sub formă de scene filmate (nu foarte spectaculos) şi asta scade foarte mult din savoarea pe care ar fi putut să o aducă spectacolului aceste personaje. Şi aceste scene vin după un moment foarte lung (peste 20 minute), care rezumă cam jumătate din roman şi în care cele două personaje principale doar discută. Şi se simte, din păcate prea clar, că Uriaşul are un dialog cu o înregistrare pe bandă. Rămâne, totuşi, amuzamentul creat de limbajul uriaşului şi de modul său de comportament.
URIAŞUL CEL BUN ŞI PRIETENOS
Durata: 60min.
Autor: După Roald Dahl. Regia: Ioan Brancu. Cu: Mariana Zaharia/Graţiela Ene, Ioan Brancu/Viorel Ionescu, Radu Moldovan/Adrian Lefter, Roxana Vişan/Eugenia Barbu, Cristina Roşiianu/Florentina Tănase.
TEATRUL ŢĂNDĂRICĂ – Sala Lahovari (Str. Eremia Grigorescu nr. 24, tel. 021.315.23.77). Preţ bilet: 10 lei copii, 12 lei adulţi.