In decembrie 1989 soarta regimurilor comuniste din Europa era deja jucata, iar principalii lideri comunisti acceptasera situatia si fusesera debarcati. Ceausescu ramasese un anacronism, singurul care refuza sa inteleaga sau sa admita ca s-a terminat. Intregul aparat de propaganda era mobilizat pentru a ascunde sau a falsifica informatiile cu privire la schimbarile ce se petreceau in tarile comuniste. Dar, in ciuda eforturilor disperate ale autoritatilor, informatiile ajungeau in tara mai ales prin Europa Libera sau Vocea Americii si erau transmise si discutate in soapta, cu oameni in care aveai incredere. Tot mai multi romani intelegeau ca Ceausescu este izolat si sperau ca zilele regimului sau sunt pe sfarsite. In preajma Congresului al XIV-lea al PCR atmosfera devenise irespirabila: in Bucuresti, pe strazile pustii si intunecate, nu intalneai decat patrule de militari si garzi patriotice, oamenii nu indrazneau sa se priveasca in fata si orice grup mai mare de doua-trei persoane in locuri publice era suspect. La aceasta atmosfera apasatoare se adaugau frigul din case si lipsa produselor de stricta necesitate.
Toate conditiile erau intrunite pentru o explozie sociala. Aceasta mai putea fi inca evitata daca Ceausescu s-ar fi retras sau ar fi fost debarcat de niste membri mai lucizi ai conducerii partidului comunist, iar eu speram ca asa se va intampla. Din pacate, lucrurile au luat o alta intorsatura si, spre deosebire de ce se intamplase in Germania sau Cehoslovacia, in Romania autoritatile au decis sa inabuse in sange protestele care au izbucnit la Timisoara. Acesta constituie momentul si motivul pentru care revolutia romana capata intr-adevar un caracter distinct, diferit de tot ce s-a intamplat in alte parti. Contrar asteptarilor, masurile de represiune brutala de la Timisoara (se vehiculau cifre de mii de morti) au produs in toata tara un val de revolta mult mai puternic decat teama.
Pe 21 decembrie 1989, cand am vazut la televizor intorsatura pe care a luat-o mitingul de sustinere organizat de Ceausescu, am inteles (sau am sperat) ca in sfarsit lucrurile se pun in miscare. Am luat metroul din Berceni, unde locuiam, si am ajuns la Intercontinental, unde erau adunati mii de oameni. Am participat la bucuria colectiva, am scandat lozinci, am cantat "Desteapta-te, romane!" si m-am bucurat alaturi de ceilalti. Eram imbracat cu o haina de piele neagra si lunga, mostenita de la tatal meu, si tin minte ca cel care mi-a intins mana sa ma ajute sa urc pe parapetul de la intrarea in garajul subteran de la Inter a comentat: "Sper ca nu esti din aia!", adica din Securitate.
Armata blocase strazile din jurul Pietei Universitatii, erau si cateva blindate, dar militarii pareau sa urmeze indemnurile celor din piata, care cereau: "Fara violenta!". Am fost incurajat vazand un revolutionar cu barba care parea sa negocieze cu ofiterul ce comanda trupele la capatul strazii Batistei un fel de linie de demarcatie: "Noi nu trecem de aici, voi ne lasati in pace". Atunci am crezut ca totusi undeva, "la nivel inalt", se pregatise o debarcare a lui Ceausescu, asa cum se petrecusera lucrurile in celelalte tari comuniste. Cu aceasta convingere am plecat din piata pe la ora doua-trei dupa-amiaza, m-am dus pe jos la intreprinderea unde lucra sotia mea, cu care am plecat, tot pe jos (tramvaiele nu circulau), spre casa. Cum am ajuns, am pornit televizorul asteptand un comunicat in care sa se anunte ca, sub un motiv sau altul, Ceausescu fusese inlocuit, iar conducerea era preluata de altcineva. In loc de asta, aflu ca s-a instituit starea de necesitate, iar apoi, la Europa Libera, aflu ca la Universitate se deschisese focul impotriva demonstrantilor si numarul victimelor crestea de la ora la ora. Nu ma asteptam sa se ajunga aici si am avut un moment de disperare intelegand cat de departe erau dispusi sa mearga Ceausescu si cei din jurul sau.
Insa, numai cateva ore mai tarziu, in dimineata zilei de 22 decembrie, am trait cel mai frumos moment al revolutiei mele, atunci cand, de la balconul institutului de cercetari unde lucram (si unde usile fusesera incuiate ca sa nu putem iesi), am vazut in strada coloane nesfarsite de oameni, despre care am aflat ca sunt muncitori de pe platformele industriale, care au ocupat incet-incet tot centrul Capitalei, trecand pe langa tancurile paralizate de moartea generalului Milea. Atunci s-au rupt toate portile, am iesit in strada, portretele lui Ceausescu au fost trantite la pamant si cand elicopterul cu care au fugit Ceausestii a trecut pe deasupra bulevardelor centrale am huiduit la un loc cu toata lumea. Impreuna cu cativa colegi din institut, m-am dus apoi la Televiziune, in curtea careia m-am bucurat alaturi de mii de alti oameni, in vreme ce o doamna blonda striga de pe treptele uneia dintre intrari: "Avem nevoie de doi juristi, doi economisti, doi ingineri" etc., care ar fi trebuit sa faca parte dintr-un comitet de conducere. Cand, dupa caderea serii, a inceput sa se traga, am revenit, impreuna cu sotia si cativa prieteni care locuiau in acelasi bloc cu noi, la Piata Universitatii, umbland toata noaptea pe stradutele din jur cu credinta ca aparam revolutia, desi probabil ca nu am facut altceva decat sa ne expunem inutil tirului incrucisat si haotic din piata. Atunci am aflat frumusetea stranie a tirului de arma automata care lumineaza cerul de noapte.
